Exclusiv Dorohoi News: Dorohoiul și Iașii lui Val Gheorghiu - Lucruri ştiute şi neştiute despre marele pictor, scriitor şi publicist

Întîmplător, dar cu mare plăcere, tocmai aici în Israel, audio-vizualul mi l-a adus în faţă pe Val Gheorghiu. Îl cunosc, pot spune de o veşnicie, prin prisma a cel puţin două ipostaze, una dorohoiană, ca elevi, şi una al Iaşului unde amîndoi am urmat cursurile superioare de învăţămînt, şi unde prin repartiţiile ministeriale am rămas să ne continuăm viaţa cotidiană de zi cu zi fiecare bineînţeles în domeniul său.
  
Cu Val Gheorghiu pe numele său adevărat Gheorghiu Valerian am fost colegi la ciclul gimnazial şi liceal al Liceului de băieţi „Gr.Ghica VV” din Dorohoi. Fiind mai mic decît dînsul, atît în gimnaziu şi mai tîrziu în anii liceului, el era pentru mine: „domnul Valerică”. Ca fapt informativ şi interesant, la timpul respectiv, pe lîngă uniforma adecvată a liceanului de rînd, erai însoţit în permanenţă la braţul drept şi la şapca de pe cap de numărul înscris în foaia matricolă şi numele liceului pe care îl frecventai, iar ca fapt divers elevii claselor inferioare se adresau elevilor mai mari, în mod obligatoriu, înafara salutului zilnic, cu „bună ziua” şi cu „să trăiţi domnule elev”. Da, aceasta era atmosfera mai mult decît „cazonă” şi disciplină acelor ani ca elev. Nu te conformai primeai înafara de alte „sancţiuni”, chiar şi o palmă zdrăvană din partea „domnului” elev, care era chiar uneori… doar cu o clasă mai mare decît tine!…
  
Totuşi vremurile s-au schimbat, avînd repercursiuni şi în cadrul învăţămîntului la toate nivelele. Referindu-mă la „domnul Valerică”, prin comportarea sa, obiectivitatea, lipsa sa de îngînfare şi multă colegialitate, Val Gheorghiu a rămas pentru mine atunci cît şi mai tîrziu aici, chiar şi în Capitala Moldovei tot: „domnul Valerică”. Cu toate că l-am cunoscut de multă vreme, nu pot afirma că am fi fost intimi, dar între noi exista întotdeuna o respectabilitate reciprocă…
  
Cu toate că a fost un „autodidact”, sau cum afirmă tot el prin diverse locuri, poseda studii libere de pictură, sunt precis totuşi, că încă de pe băncile şcolii dorohoiene a fost remarcat şi de cunoscutul profesor de desen, fost de altfel şi profesorul meu, Constantin Radinschi ajuns la Iaşi profesor universitar. După zeci de ani amîndoi s-au regăsit, parcă şi-ar fi dat „întîlnire” în aspectoasa clădire pentru vremurile de atunci ale Iaşului de pe strada Armeană, colţ cu Strada Cuza Vodă, clădire special construită şi destinată elitelor artelor plastice ieşene…
  
Vacanţele elevilor şi studenţilor erau organizate regulat, anual, atît iarna cît şi vara în clădirea fostei şcoli nr. 3, cunoscută şi ca fostul sediu al Şcolii Pedagogice de fete. Aici propriu-zis ne-am cunoscut şi ne-am apropiat foarte mult în special prin jocurile de tenis de masă sau chiar alte activităţi sportive.
  
Cine poate uita frumoasele noastre întîlniri la masa jocului de tenis de masă, unde pot spune că aici eu eram invicibilul „şef”. Datorită acestui frumos joc, nobil şi pot spune nu la îndemîna fiecăruia, repet, aici în cadrul clubului între noi s-a născut o frumoasă poveste şi o adevărată prietenie reciprocă, făcînd abstracţie de diferenţa dintre clase. Trebuie de bine de rău să vă gîndiţi că la acest joc era la mijloc şi o minge de celuloid, care nu prea se găsea în comerţ, iar unul ca mine „localnic”, făceam ce făceam şi o obţineam, iar domnul Valerică era întotdeauna favoritul şi alesul meu ca „adeversar”. Dar, mingea se mai spărgea şi aceasta spre regretul nostru. Mingiile se cam „crăpau” cam de multe ori şi tot eu eram acela care rezolva prin obţinerea de acetonă chiar şi de la farmacii şi a bucăţilor de film luate de la operatorii Petrică sau chiar de la Rîncă, omul de serviciu al cinematografului local. Bine înţeles nu pe degeaba…
  
Dar cine poate uita celebrele miuţe de fotbal organizate de noi în mica curte pietruită a şcolii cu pricina unde se alcătuiau ad-hoc două echipe, una a studenţilor şi una a elevilor. Cu ajutorul a cîtorva pietre, a unui ghioznan sau chiar vreo geantă, încropam şi delimitam mai mult decît fugitiv, de o parte şi de alta două porţi cu dimensiuni aproximativ indentice prin numărare a trei sau patru paşi fiecare în lungime şi jocul îşi începea desfăşurarea…
  
Tot legat de sport, neremarcînd nimic din activitaţiile cultural-literare ale clubului, amintesc şi de înverşunatele jocuri de volei realizate tot de elevii şi studenţii clubului, aici participau şi fetele, care într-un fel erau supărate că noi băieţii monopolizam totul. În fine, multe şi frumoase erau timpurile de atunci…
  
Aici aşi dori să remarc un fapt foarte semnificativ pentru mine, dînsul cunoscut ca un mare desenator, i-am cerut de multe ori să-mi facă profilul feţei pe o foaie de bloc. Nici-o dată n-am fost refuzat şi s-a executat cu entuziasm. Cu toţii admiram reuşitele sale desene. Iar aceste ilustre amintiri le păstrez şi astăzi în arhiva mea personală. Am trăit alături de „domnul Valerică” în aceste magnifice momente amintiri care mi-au rămas într-un fel grandioase şi de neuitat…
  
Iarăşi anii şi-au făcut datoria, poate pare banal la prima vedere, dar fragmente din această prietenie neconvenţională, s-a extins şi în marea citadelă a Iaşului universitar. Cu Val Gheorghiu am rămas însă bune cunoştinte, deşi ocaziile de a ne revedea au fost destul de rare. Totuşi, parcă eram făcuţi din acelaşi aluat, atît unul cît şi altul, ne întîlneam deseori, fără voia noastră în vremea înserării prin Piaţa Unirii, în special întotdeuna pe cunoscuta stradă, cunoscută ieşenilor şi denumită simbolic, „străpungerea” Ştefan cel Mare, iar noi, numai prin privirile noastre, atît unul, cît şi altul ne aminteam parcă de zilele tinereţii noastre, ca elevi al cunoscutului lăcaş de cultură şi învătămînt, Liceul „Grigore Ghica VV”, sau poate… şi de zilele frumoase petrecute în vacanţele amintite. Afară de salutul nostru jovial, ne salutam cu multă afecţiune şi cu o adevărată strîngere de mîini. Dînsul înalt şi subtirel cu pasul nici grăbit, dar nici lent, dar parcă o melancolie radia în privirile sale, motivul probabil care-i impunea o plimbare mai lentă şi gînditoare. Era un adevărat visător al lucrurilor făcute şi a imaginaţiei, probabil al celor ce mai are de realizat. Părea întotdeuna parcă preocupat, să zicem de un gînd sau o faptă rebelă, de vreun proiect necesar dar poate neînţeles de alţii sau, să zicem de probabilitatea unui schimb imaginar de întrebări şi răspunsuri. Il am şi în aceste momente cînd scriu în viziunea ochilor silueta sa parcurgînd aceste locuri…
  
Despre mine, parcă cheful de a arbora Iaşul la acea oră după o zi de muncă într-un cabinet dentar, părea parcă de un alt domeniu. In fine multe mai sunt legăturile prieteneşti, ce ne-au legat, amintind doar şi de perioada ieşeană, unde în treacăt fie spus, mă solicita prin învitaţiile personale primite de a vizita cu familia expoziţiile sale…

Tot împreună de multe ori ne întîlneam instantaneu în susul Copoului, la stadionul „23 august” cu prilejul marilor jocuri de fotbal al CSMS-ului şi mai tîrziu a Politehnicii ieşene, dar concomitent, atît în sala „Voinţa” şi mai tîrziu în noua sală de sport a Iaşului mai jos de Palat, vizionînd împreună şi ne bucuram de victoriile marei echipe feminine de volei „Penicilina”, condusă şi antrenată de concitadinul  nostru de altădă Nicu Roibescu…
  
Vorbind de Iaşi, unde mi-am petrecut o bună parte a vieţii mele, pot spune că i-am vizitat cu regularitate expoziţiile sale personale sau cele unde avea o participare în grup, fie că erau în holul noului cinematograf din centrul oraşului, la cluburile din Socola, ateneul din Tătăraşi sau de la Universitate. Ultimele mele amintiri asupra artei plastice al lui Val Gheorghiu, mă leagă de ultima vizitare a unei expoziţii în grup, intitulată chiar fastos, parcă “Autoportret”. Mă găsisem în Tătăraşii amintirilor mele. Venisem iarăşi să-mi revăd locurile unde am locuit, mai sus de piaţa Stejarul, tocmai pe strada Eternitate, iar Ateneul „Tătăraşi” tocmai găzduia o adevărată expoziţie în grup, un adevărat vernisaj: Dan Hatmanu, Adrian Podoleanu, Gheorghe Matei, Valentin Sava, Liviu Suhar şi mulţi alţii…
     
Parcă citisem pe undeva că debutul său cu adevărat în lumea artelor, a fost făcută prin 1961, cînd începuse să participe la diverse expoziţii colective în ţară şi peste hotare, în Europa, Asia sau în America de Sud. Pînzele sale fiind remarcate la Paris, Roma, Barcelona, Buenos Aires, New Delhi, Istambul, iar la cea de a XIII-a editie a Premiului Internaţional de Grafică, Joan Miro din Spania a cunoscut un succes deosebit. Ca fapt divers, tablourile îi sunt solicitate şi cumparate chiar de către mai toate organele locale. Tot ce expune reflectă un stil aparte, ele dînd viaţă ideelor sale de o deosebita sensibilitate, completîndu-se cu combinaţiile cromatice de toate felurile. Pot afirma după cele văzute, că tot ce expune nu dezminte talentul probabil nativ încă din anii perioadei dorohoiene, unde talentul său promitea multe viitorului său ca artist plastic. Tematica sau forma de reprezentare a creaţiilor sale erau întotdeuna diverse. Toate acestea le afirm ca părere personală care mi-o permit, fiind din păcate şi eu un  absolvent al unei şcoli de specialitate, terminînd  Şcoala Populară de Artă din Iaşi, secţia pictură, iar aici în Israel, un prestigios colegiu de Arte Plastice din Tel-Aviv. Apropo de cele amintite, urmînd şcoala ieşeana şi colegiul de aici, gîndurile mele se îndreaptă mereu spre, daţi-mi voie de data aceasta să-i spun direct „maestru”, că îl merită cu prososinţă, amintind că îmi văzuse o dată fără vrerea mea cîteva planşe mi-a spus: „continuă, că poţi realiza mai mult”.
  
Specific că în scrierile mele de mult doream să scriu ceva despre Val Gheorghiu. Dar, ce m-a determinat să scriu tocmai acum aceast medalion care în fapt se dorea un… interviu, se datorează faptului că vizitînd oraşul copilăriei şi tinereţii mele - Dorohoiul, intrînd fără nicio intenţie preconcepută, deci instantaneu la Muzeul „Minerva”, contemplînd pe îndelete tablourile expuse, atenţia mi-a fost atrasă de două tablouri semnate de Val Gheorghiu: „Aripa nopţii” şi „Atelier”, fapt care m-a îndemnat de la început să mă adresez direct „domnului Valerică”, care citindu-le, probabil pentru moment nu mă va putea probabil „recepţiona”, cine sunt, pentru că anii sunt totuşi ani, probabil în jurul a peste 60 de ani, dar pînă mă va indentifica, mi-aşi fi îngăduit să-i pun cîteva întrebări, legate chiar după spusele sale „de emblematicul” Dorohoi, găsindu-ne într-un fel la toţi anii amintirilor dorohoiene…
  
Fără vrerea mea, găsindu-mă într-o librărie ieşeană, aşteptîndu-mi rîndul să fac plata unor cărţi achiziţionate, mi-a căzut în mînă un Dicţionar Enciclopedic Român. Răsfoindu-l la întîmplare, ca un făcut, am citit cum se spune „negru pe alb”, o caracterizare tocmai despre… Val Gheorghiu; „pictor pe teme inspirate din lumea teatrului, iar proza sa avînd un caracter fantezist”, cuvinte care pe lîngă plăcerea suplimentară creeată, mi-au trezit şi un interes aparte.
   
Adiţionînd mai multe surse ale mass-media, mi-am dat seama, că „domnul Valerică”, în speţă maestrul Val Gheorghiu, pictorul, omul de litere, scriitorul şi publicistul despre care scriu, a devenit un nume nelipsit din dicţionarele, eseurile sau tratatele corespunzătoare, el fiind o prezenţă vie în viaţa cultural-artistică, nu numai a Iaşului, ci chiar a României. Prezenţa consecventă şi vie prin numeroasele expoziţii personale, fie la Iaşi sau la Bucureşti, bine înţeles dacă nu era invitat în străinătate. Demn de amintit că în micile sale „pauze”, mai scoatea cîte o carte sau incluzînd şi bogata sa activitate ziaristică în gazetele Iaşului sau a Bucureştiului, unde era prezent cu acelaşi talent de mare vocaţie intelectuală.
  
Dat faptului că multe lucruri au devenit pentru mine surprize mari după zeci de ani buni, şi …„bătuţi pe muchie” de bune cunoştinţe, fie la Dorohoi sau la Iaşi, toate acestea au constituit pentru mine surpriza momentului, determinîndu-mă, ca tocmai de aici din Ţara Sfîntă, să mă adresez interlocuitorului meu, cu un interviu în exclusivitate, de data aceasta nu lui „domnul Valerică”, ci maestrului Val Gheorghiu, dar cum „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg”, vorba înţeleptului proverb de-al nostru, din motive independente de noi…nu s-a putut realiza!…
  
Dacă primele întrebări, răzleţe de la început, au constituit într-un fel răscolirea unor amintiri, de data aceasta am căutat să devin mai incisiv, dorind să aflu cît mai multe din partea maestrului, pentru că nu pe degeaba un ziarist şi critic cunoscut, Val Condurache aminteşte că: „Atît în pictură şi în literatură Val Gheorghiu descrie lumi, de fapt o singură lume, lumea lui…”.
 
Citind şi tot dorind să aflu cît mai multe despre Val Gheorghoi, amintind iarăşi că dorisem să-l provoc la o discuţie într-adevăr neconvenţională despre o adevărată „adunătură” de probleme, cum ar fi despre „emblematicul” Dorohoi aşa cum se exprima dînsul pe undeva: „orăşelul acesta ce arăta foarte cochet înaintea războiului, cu Piaţa Primăriei, cu impozanta Prefectură, cu grădina publică în care cînta fanfara, cu locul numit La brazi, cu străduţele lui cu pavele şi cu trotoare din plăci mari de gresie roz, ei bine, era, totuşi capitală de judeţ, cu pretenţiile ei…” sau, l-aş fi intrebat pe maestru cu ce prilej a donat muzeului local cele două tablouri!?
  
Şi încă ceva l-aş mai fi întrebat, amintindu-i că a pictat cum se spune de toate; Iaşiul, Bucureştiul, Sinaia, dar amintesc şi reproduc chiar cuvintele sale: „Sînt un îndrăgostit de munţii şi văile României, zăvoaiele României, trotuarele României…” Aici, eu l-aş mai fi întrebat cu credinţă că totuşi odată şi odată citind această „mică-mare” tabletă, gîndindu-mă că-i dorohoian get-beget, dacă nu ar avea mai multe de spus atît în literatură cît şi în pictura sa despre această urbe şi uliţele ei de altădată, despre acest orăşel uitat de lume, ajungînd astăzi un municipiu destul de respectat şi, concomitent de aceasta, ţinînd cont că şi ilustra soţie a maestrului, pe care spre cinstea mea am cunoscut-o, deasemeni dorohoiancă de-a noastră, dacă-l vizitează mai des, gîndindu-mă că eu de aici din Ţara Sfîntă, atît Iaşiul cît şi Dorohoiul constituie pentru mine concomitent un adevărat ideal, un pelerinaj, vizitîndu-le mereu. (de Iosef-Ioju Haimovici)