IMAGINI PRĂFUITE: În căutarea EU-lui - de Iosef-Ioju Haimovici

Era parcă în august trecut. Am fost iarăşi la Dorohoi. A cîta oară. Nu ştiu. Oraşul, cum amintesc cu orice prilej, mă leagă de el multe şi trainice amintiri. Datorită împrejurărilor, dar şi a dorinţei de a revedea cît mai mult în timpul destul de scurt avut la dispoziţie, iau o maşină, mai bine zis un taxi. Alături de şofer locul este ocupat de Sara, soţia mea. Ea nefiind o fiică a locului, dar receptivă din toate punctele de vedere. Aşezată în faţă avea perspectiva realizării şi vizionării în mare a locurilor parcurse, bine înţeles însoţite de explicaţiile mele şi a încă doi buni amici de-ai mei din copilărie şi a tinereţii mele.
  
De data aceasta mi-am pus în gînd să revăd multe locuri nostalgice mie, cum ar fi: aşa-zisele aşezăminte, dacă le pot numi aşa, locurile unde am învăţat clasele primare în timpul celui de-al doilea război mondial. Renumitul lăcaş de cultură şi învăţămînt, Şcoala Israilită, fiind la o aruncătură de băţ de locul găzduirii noastre, am vizitat-o de nenumărate ori. Te înspăimîntă şi te îngrozeşte să vezi o astfel de clădire rămasă într-un astfel de hal de paragină!!!
  
Totuşi, parcă îmi este imposibil să respect o înşiruire cronologică. Nu ştiu dacă este vina cuiva, dar aceasta-i realitatea. Parafrazîndu-l pe marele Arghezi, luîndu-i poanta prin genericul “Cu bastonul prin Bucureşti”, deci, luînd de bună zicala de mai sus, noi cei amintiţi am pornit în aşa zisa “croazieră” dorohoiană cu amintitul taxi, rugînd-ul totuşi pe şofer să păstreze măsura, luînd drept model “paşii” melcului.
  
Am plecat la drum. Cu toate că vara aceasta peste întreaga Românie s-au avîntat adevărate călduri mai ceva decît cele tropicale israiliene, încît bunii mei prieteni, ne săcăiau că le-am adus aceste nemiloase “înalte temperaturi”, Dorohoiul din zilele ce le amintesc era puţin ploios şi bun chiar de drumeţie. Şi, iată-ne la drum. Am plecat pot spune în căutarea E-ului meu. Iată-mă pe strada Spiru Haret. Venisem din susul străzii Tăutu. Doream să văd fostul Spital Israilit, localul care în perioada cu pricina în saloanele sale am învăţat “primara”. Surpriză din toate punctele de vedere. Totul închis şi ferecat. Înăuntru nici-o suflare omenească. Şi ca să fiu sincer, n-am ştiut că localul Comunităţii Evreieşti îşi are aici sediul. Doar o firmă mică şi fragedă, ilustrată printr-o fotografie, spre amintire împreună cu persoana mea rămîne pentru posteritate, şi poate chiar confirmă spusele mele.
  
Era o perioadă, nu ţin minte, luni sau poate un an, cînd “primara” am făcut-o prin împrejurimile străzilor Petru Rareş, între străzile Spiru Haret şi în spatele străzii Grigore Ghica unde se găsea o piaţetă înconjurată de 7-8 sinagogi. Parcă în fiecare sinagogă era cîte o clasă. De întîlnit, n-am întîlnit cam nimic cu toate că într-un fel eram sigur că voi vizita “Muzeul Evreilor” din Dorohoi, unde în Israel s-a trâmbiţat  “cu surle şi clopotniţe” că se înfăptuieşte în clădirea cunoscutei Sinagogi Beith Solomon acest ilustru şi memorabil muzeu, unde vei găsi de toate şi pentru toţi, lucruri interesante privind istoria aşezării evreilor pe aceste frumoase meleaguri mioritice.
  
Ne întoarcem, iar amintirile mele care se succedau mereu în mintea mea erau de altfel destul de tulburi. Nu puteam distinge ceea ce mi se întîmplase în realitate de ceea ce îmi închipuisem. Vorbind la persoana mea, eram istovit, îmi simţeam corpul greu, dar ochii de care şi sufăr, aveau pleoapele grele ca de plumb.
  
Am plecat în căutarea Eu-lui meu, dar…
                                      
OBŞTEA  FĂRĂ  STĂPÎN
  
In plimbările mele cotidiene prin Dorohoiul zilelor noastre, să-mi fie cu iertare, întîlnesc mulţi foşti coreligionari de ai mei, evrei în vîrstă. Ei mă recunosc pe mine, ei cu multă mâhnire pot spune că arată mai mult a “umbre” a celor ce erau odată. Comunitatea Evreilor locală, după mine şi aşa este şi normal, le ţine evidenţa, cu alte cuvinte şi cînd păşesc cu voia sau fără voia lor în lumea cealaltă…
  
Motive am mai multe a le înşirui, dar cred că şi hîrtia de ziar ar fi umilită de cele ce a-şi afirma şi a-şi scrie. Nu o dată mi s-a întîmplat, iar pentru a nu aduce cumva prejudicii persoanei respective, dar în special familiei lor care cu precizie, dacă nu se găseşte în Israel, cu siguranţă în oricare ţară de peste ţări şi mări, nu mă folosesc de nume concrete, de profesiile lor şi în speţă chiar de aparatul foto sau chiar de filmat de care nu mă despart în călătoriile mele…
  
O simplă seară de vineri. Ne-am întors fiind invitaţii unor buni prieteni. In faţa frumosului hotel-restaurant “Splendid” local care ne găzduieşte mereu, printre gratiile gardului, un cunoscut, mare profesionist în meseria sa meşteşugărească de altă dată, zgribulit, cu toate că ne găseam în acel august incandescent, se mulţumea cu privirea şi probabil inspira mirosul grătarului şi a mirodeniilor de pe mesele comesenilor.
  
Instantaneu ne-am oprit. Ne-am privit spre mirarea şi îndoielile soţiei mele. Nu m-am înşelat. El era. Nu uşor s-a lăsat convins. Dar, el, omul care în timpurile nu de mult era un frecvent al acestor sublime localuri şi să fim sincer după mine de data aceasta tare înfometat, a cedat insistenţelor mele. A luat masa împreună cu noi, cu toate că noi nu de mult ne-am despărţit de bunătăţile ospăţiei cu adevărat românesc din casa prietenilor noştrii.
 
Pentru a întregii într-un fel cele expuse de mine, consider că într-un fel cele de mai jos vor convinge poate mult mai bine. Nu de mult, poate au trecut 3-4 ani, preşedintele Comunităţii Evreilor făcea parte dintr-o delegaţie destul de numeroasă în frunte cu primarul de atunci a Dorohoiului la comemorarea anuală a victimilor Holocaustului din Dorohoi desfăşurată în Israel, iar după amabila noastră întîlnire personală, printre altele mi s-a destăniuit cu multă aroganţă că: “2-3 luni pe an, vara se găseşte, parcă în una din staţiunile Borsec sau Cristian…” etc. Iar eu complectez, nu numai vara!!! Că după spusele confraţilor noştrii, mai tot timpul îşi petrece sub auspicele celor de sus, adică a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti, “munca” pe acele meleaguri de invidiat pentru orice persoană din România şi chiar de aici din…Israel. Să fie sănătos, iar omului dacă-i merge de ce nu!? Dacă-i bal, bal să fie …dar nu pe spinarea obştei!!!

Pe Iancu Isidor, în speţă preşedintele în cauză, pentru mine TELU Isidor l-am cunoscut din copilărie. Am copilărit, ne-am jucat împreună. Am jucat chiar fotbal la piticii oraşului. L-am cunoscut destul de bine, am fost de nenumărate ori în casa sa părintească, situată vis-a-vis de piaţa de jos din faţa uzinei electrice, o stradă specifică oraşului de odinioară, parcă vecină cu străda Başotă. I-am cunoscut şi reţin şi astăzi urmările şi ororile grele a războiului suferite de el şi de mama sa, prin moartea tragică a tatălui său.
  
Dar de data aceasta voi apela la minima mea intuiţie care cred că o posed. Acţionînd fără să vreau internetul, mă intersectez tot fără să vreau cu un mare, pot zice “colosal”, interviu unde domnia sa, fostul meu amic de joacă, actualimente preşedinte, prin cuvintele care le emană, înţelepte, pe care le rostea cu destulă uşurinţă şi largheţe într-un ritm că nu-mi venea a crede că este…el, m-a făcut, dacă sînt crezut…să-mi pun comprese reci la cap şi să zac o zi în casă, că dacă nu-l cunoşteam credeam că sînt cuvintele unui “proroc”. In fine…
  
Acum cîţva ani, cu gîndul la Dorohoi, fără să fiu în cunoştinţă de cauză de cele scrise mai sus, i-am cerut venerabilului preşedinte, dacă nu mă înşel printr-o scrisoare recomandată cu răspuns plătit, dacă este amabil să-mi acorde şi mie un interviu. Răspunsul la scrisoarea în cauză o aştept… şi astăzi cînd scriu rîndurile de faţă…
  
Şi, ca să termin şi să fiu în pas cu vremea, ne adresăm dumneavoastră domnule preşedinte a comunităţii evreieşti din Dorohoi, pentru a şti şi cunoaşte, că noi de aici şi de pe alte meleaguri ale lumii unde ne-a împrăştiat destinul, probabil un număr mic, dar totuşi însemnat de absolvenţi ai şcolii israilite, împreună cu mai tinere vlăstare cu inimi de dorohoieni îi doare şi sunt receptivi la numeroasele scrisori şi sesizări care le primim de la foştii noştrii colegi şi prieteni, chiar învăţători şi profesori, oameni de omenie a oraşului de astăzi, că dorim să ne organizăm sub lozinca: “Să păstrăm intactă Şcoala Israilită”.
  
Acum, cît timp oamenii ai acelor timpuri mai sunt în viaţa, deci mai existăm, şi nu şi-au pierdut crezul şi vigoarea de a gîndi să facem ca această şcoală să dăinuie, ea devenind un adevărat monument al oraşului.