Călător prin lumea dezlănțuită - de Iosef-Ioju Haimovici

Doamne ce ţi-e memoria noastră. Nu pot să mă abţin, fiind gata a vă povesti cîteva întîmplări deosebite şi inedite legate de materialul cu titlul de mai sus, gîndindu-mă că pentru moment totul prezintă interes chiar şi pentru foştii mei concetăţeni, prieteni şi foşti colegi ai meleagurilor natale.
  
Nu-s nici sociolog, psiholog, dar nici filozof sau pedagog, cu alte cuvinte nu doresc să fac aşa zisă filozofie. In schimb doresc să amintesc că viaţa m-a purtat la vîrsta la care am ajuns prin diferite aşa zisele etape în care totul îmbinîndu-se cu  timpul se interpun, iar tu omul, în cazul meu, eu, am trăit-o şi am trecut-o.
 
Nu sînt cu nimic exagerat, tot ce voi relata sînt fapte şi împrejurări, care de multe ori împreună cu Sara, soţia mea, accentuiez, eram chiar şi personajele în cauză. Nu puţini sînt oamenii care i-am întîlnit în cursul vieţii şi nu puţini sînt acei ce mi-au atins în egala măsură atît sufletul cît şi mintea…
  
Pentru început îmi vine o întîmplare de aici din Israel. Omul simte uneori un dor de ducă sau să rămînă chiar cu el însuşi, dar uite la întîlnirea mea la o mătuşă de a mea, puţin mai de mult, aici în nordul ţării, ne-am întîlnit cu o veche cunoştinţă, o pereche dorohoiană, oameni după spusele lor bine realizaţi, locuitori de mulţi ani la New York, veniţi în vizită în Israel.
 
Discuţii, aduceri aminte, poveşti şi iar poveşti, chiar şi diferite unde de nostalgie, şi toate în faţa unor ceşcute cu licoarea neagră şi amaruie a cafelei preparate de cu multă delicateţe de mătusa mea. El soţul, hai să-i zic „americanul” controla „atmosfera”. Nu se putea abţine  să nu vorbească, să nu povestească de una de alta, parcă ar fi fost singur. Şi deodată ca la un semnal se ridică, mai mult exclama şi arătîndu-ne prin geamul mare şi larg a sufrageriei, larg cît tot peretele, iar noi, doamne tare ne speriasem, se revarsă ca o adevărată cascadă, arătîndu-ne cu degetul pentru a fi şi mai convingator: “Noi locuim vis-avis de un parc, ferească Dumnezeu să încerci să treci prin el ziua chiar pe la ora nouă dimineaţa”. Pur şi simplu şi accentuiază, “eşti linşat în ziua mare.”, amintind în continuare că ei, adică el şi soţia sa au transversat pădurea de portocali văzută prin geamul amintit, pe la trei dimineaţa, iar eu cel puţin în gîndul meu m-am gîndit că mare noroc au avut.
  
Trec de la o amintire la alta. Noi, de data aceasta mă refer la familia mea, trăind într-o ţară care se vrea şi ea “americană”, unde se întîmplă, multe şi de toate, în genere evităm asemenea “peisaje” şi evenimente, iar ieşirile noastre în noapte, la un local, la un spectacol de teatru sau de operă, spectacolele venite de pe meleagurile României în mod special, fie că le vizionam la Tel Aviv sau în oraşul nostru ne luăm din timp măsuri de precauţie. Ori ne întoarcem cu un taxiu comandat din timp prin dispecerat (să fim siguri şi de şoferul maşinii!!) care ne duce direct în curtea blocului unde locuim sau venim pe jos, dacă spectacolul este prin apropiere.
  
Aici fac şi o mică paranteză, amintind cînd ieşim seara, noaptea în perimetrul oraşului nostru, cum am mai spus în genere ne întoarcem şi pe jos, avînd grija totuşi cînd ne apar în cale chiar şi un grup de 2-3 copii, de vîrste minore, ne facem că nu-i vedem, ocolindu-i, fără ca ei să-şi deie seama, creind imaginea că nu i-am zărit. In rest  pot urma lucruri mari şi “colosale”.

Cele de mai sus ne amintesc de povestirile unor buni prieteni parizieni, lucru care la timpul respectiv nu ne venea a crede, trăind cu iluzia că sînt din domeniul fantasticului. Le credeam o simpla utopie bizară, amintindu-ne cînd ei vizionează un spectacol în “Oraşul Lumină”, folosesc numai şi numai taxiul care îi duce direct la scarul teatrului sau operei.!!!
  
Să-mi fie cu iertare, ajungînd la vizitele noastre relativ destul de dese prin plaiurile româneşti, amintesc cu mare părere de rău, de exemplu la Iaşi, la vizionarea unei piese la Naţionalul local, o facem, doar dacă sîntem însoţiţi de cineva dintre prietenii noştrii sau în Dorohoiul atît cît este de mic şi familiar în special pentru mine, cînd sîntem învitaţi la o masă de seară pe la prieteni, gazdele sînt deja familarizaţi cu doleanţa noastră şi ne însoţesc şi ei pînă la hotel.
  
Nu putem uita, în speţa un fapt banal, petrecut în centrul Iaşului. In faţa marilor hoteluri, în orele nopţilor tîrzii, doi copii şi 16 cîini, număraţi de noi din spatele perdelei din camera noastră întunecată a hotelului unde locuiam, creiau o agitaţie infernală şi un haus de nedescris, atăţînd, asmuţiau cîinii între ei.
  
Atunci mă întreb şi vă întreb; unde-i Dorohoiul copilăriei şi tinereţii mele, acela liniştit de odinioară, dar plin de viaţă, voie bună, poezie şi sarm, unde coborai spre primele ore ale dimineţii, în linişte şi mulţumire dealul prefecturii, venind de la o kermeză petrecută în linişte şi muzica pe care o adorai, după o săptămînă muncită şi rodnică, sau unde-i Iaşul studenţiei mele şi a vieţii lui cotidiene cînd te întorceai în cîntec şi veselie în negura nopţii, coborînd dealul Copoului venind de la de la reuniune din Tîrguşorul Copou?!.
  
Şi, ca să nu trec de cadrul acestei probleme care mă depăşeşte în întregime, nedorind să amintesc de întrebările sfăşietoare, fără de răspuns, întîmplat nu de mult în orăşelul american Newton din statul Connecticut, măcel soldat cu 26 morţi care a îngrozit, pot spune o planetă întreagă, amintesc, că, tot nu demult, tot pe undeva în marea Americă, eu şi soţia mea  am fost atacaţi de doi bandiţi, care probabil şi-au propus să ne jefuiască, nu să ne omoare. Totuşi norocul ne-a surîs, făcîndu-şi apariţia, chiar şeriful în persoană…
     
N-aş fi dorit să amintesc, dar cum se spune din forţă majoră sînt silit să redau şi păţania unor bune cunoştinţe de a noastră al carui fiu a plecat să se “plimbe” puţin în atmosfera mai sus amintită, în atmosfera ce o aud mereu la emisiunile de televiziune româneşti, unde românii noştrii rostesc cu mare evlavie, mîndrie şi cu un orgoliu de neîntrecut; “am fost” sau “este”, etc şi etc în “STATE”, revin, fiul acestor cunostinţe fusese la un bar de noapte. Se distrase bine mersi. Ieşise. Probabil fusese luat drept altul, iar cum este ştiut socotelile între bande nu se discută, nu se iartă, a fost mitraliat. Fără cuvinte şi comentarii.
  
Pentru mine. Pentru cei pentru care le-am scris cele de mai sus, le-aş rezuma totul în: “lumea de ieri şi de azi” sau “totuşi unde-i lumea noastră de ieri ?”.