Caleidoscop în cuvinte, de WEEKEND: ŞOFERUL DE AUTOBUZ

Ne-am împins eu cu nevasta mea pe uşa autobuzului, fugăriţi de frig şi ninsoarea măruntă şi ne-am aşezat unul lângă altul pe locurile din spatele şoferului. Totul părea gri şi pustiu…

M-am îngrămădit într-un fel încât, să-mi încălzesc oasele, mă luase frigul. Am început să privesc afară prin geam, am văzut cerul parcă era aproape, ca şi tavanul camerei mele, mi-am întors privirea în spatele autobuzului să caut o culoare vie, alta decât culoarea gri.

Nevasta mea se uita peste tot, numai că nu se uita la mine; aşa că, dacă lăsam locul meu liber şi plecam în altă parte, nu-şi dădea seama. M-am uitat afară prin geamul din faţa autobuzului: nu se vedea decât o mare de ninsoare, fulgii de nea, care se mişcau ba spre dreapta, ba spre stânga, fără oprire, având mişcarea similară cu cea a zilelor mele de când am venit aici, acum câteva luni şi mi-am părăsit patria.

La intrarea în autobuz, chiar lângă şofer, stătea un bătrân ce avea cam optzeci de ani, ghemuit pe un scaun, cu gândul rătăcit. Parcă avea un dialog în tăcere iar vorbele erau spuse în şoaptă. Acest bătrân semăna cu tatăl meu; mi-a amintit de tata, care a murit la vârsta acestui om, m-a făcut să-mi fie dor de el şi încă îmi este dor de el, foc!

M-am aplecat în faţa bătrânului şi i-am sărutat mâna, şoptind: „îmi este dor de tine, tată! Am nevoie de tine, tată, mai mult decât oricând, în viaţa mea !”
Autobuzul s-a oprit brusc, şi a coborât şoferul, se pare că s-a dus să cumpere ceva. Uşor încurcat, bătrânelul a coborât şi el din autobuz în tăcerea şi în linişte, pentru o clipă, mi s-a părut că s-a uitat la mine de parcă vroia să mă îmbrăţişeze. Dar s-a întors şi a coborât din autobuz, pierzându-se cu paşi repezi în peisajul gri, pentru totdeauna.

S-a întors şoferul autobuzului cu o sticlă de suc în mână, aşezându-se pe scaunul lui. Soţia mea s-a ridicat de pe scaunul ei şi a spus şoferului că bătrânul a coborât din autobuz şi nu s-a întors încă.
Şoferul a continuat să bea din sticla de suc încet, încet, de parcă făcea dinadins, după care, a răspuns cu indiferenţă: „acest bătrân nu se va mai întoarce; el este tatăl meu. Soţia lui a murit în urmă cu patru luni şi el a venit aici să stea de vorbă cu mine, deoarece, încă nu-i vine să creadă că a murit mama; se simte singur acum şi sfârşit. Mi-a reproşat că nici eu nu-mi fac timp să vorbesc cu el, aşa că, a plecat în tăcere, şi nu se va mai întoarce curând...” Bara Haki Abdulbaki