Istoria lumânării în tradiţia Bisericii Ortodoxe

Din punct de vedere simbolic, lumânarea concentrează în sine o multitudine de înţelesuri, legate de Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Aşa se face că, atunci când aducem această jertfă în sfintele lăcaşuri de închinare, facem dovada „credinţei care luminează mintea întru cunoaşterea luminii spirituale şi a iubirii sfinte care încălzeşte inima şi înalţă sentimentul nostru de adorare către Cel Preaînalt“. Ca obiect liturgic, lumânarea se aprinde atât pentru pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, fiind folosită în aproape toate sfintele slujbe.
 
„Veniţi de primiţi lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor.“ Iată un îndemn pe care mulţi dintre fraţii noştri, astăzi, mai mult ca oricând, nu mai doresc să îl ia în seamă. Mulţi sunt cei care, la ceas de întuneric, încearcă să stingă din sufletele noastre şi ultima licărire de lumină. Şi orbiţi parcă din ce în ce mai mult de întuneric, fără pricepere şi fără de minte nesocotesc mulţimea bunătăţilor pe care Părintele nostru Cel Preaîndurat le revarsă din belşug asupra lumii.

Întru luminarea credinţei
Prezenţa lumânării în viaţa fiecărui creştin se justifică odată cu primirea Sfântului Botez. Legată de acest eveniment, etimologia cuvântului „luminare“ (lat.: „luceo, lux, lucere“ - „a luci, a lumina“, gr.: „fotismos“ - „luminare“), în fapt vechea denumire a Tainei, constituie un important suport pentru rolul şi importanţa eclesială a lumânării.
 
Sfânta noastră Biserică a aşezat dintotdeauna lumina ca pe o haină pe umerii celor pe care i-a şi primit la sânul ei, pecetluindu-i cu numele de creştini. „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu Lumina ca şi cu o haină“, spune cântarea de după întreita cufundare în apă a pruncului. Întru această însoţire dumnezeiască ne facem părtaşi adevăratei credinţe, purtând lumina harului ca pe o podoabă întru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Primind această haină, nu mai trăim în întuneric, întrucât am devenit fii ai Luminii.
 
Taina Botezului se face pentru „cel ce vine la luminare“ cuptor curăţitor de patimi, lămurindu-l pe credincios precum aurul în topitoare, aşa cum a vestit oarecând proorocul: „Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. Şi El se va aşeza să lămurească şi să cureţe argintul; El va curăţa pe fiii lui Levi şi-i va lămuri ca pe aur şi argint, şi vor aduce Domnului jertfă întru dreptate“ (Maleahi 3, 2-3). Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre proorocii Vechiului Legământ, a arătat că Domnul „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Mt. 3, 11), înţelegându-se de aici dimensiunea eshatologică a Tainei. Aşadar, Botezul se face „trecere din lumea întunericului, unde stăpâneşte diavolul, în împărăţia luminii, unde domneşte Hristos, Cel ce este «lumina vieţii» (In. 8, 12), şi «luminează pe tot omul care vine în lume» (In. 1, 9). De aici înainte cei botezaţi «sunt fii ai luminii şi fii ai zilei, nu mai sunt ai nopţii, nici ai întunericului» (I Tes. 5, 5)“ (Ene Branişte, „Liturgica specială“, p. 303). Tradiţia primelor veacuri creştine confirmă din plin acest adevăr, Botezul fiind numit „luminare“, iar candidaţii la Botez, „cei către luminare“, formulă folosită şi astăzi în Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Lucrarea lăuntrică a harului
Viaţa creştinului botezat se găseşte într-o permanentă legătură cu harul Duhului Sfânt care se revarsă din belşug peste ea. Aceste înţelesuri, de multe ori dincolo de puterea noastră de pricepere, ni se descoperă în chip simbolic în „taina lumânării“. Ea ne este alături din primele ceasuri ale vieţii, preînchipuind „lumina interioară a harului împărtăşit prin botez şi candela faptelor bune cu care noul botezat îl va întâmpina pe Mirele Ceresc, ca şi fecioarele cele înţelepte din pilda evanghelică“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuv. 40 la Sfântul Botez, p. 24 - PG, t. 36, col. 381 B). În acelaşi fel putem înţelege rostul făcliilor aprinse pe care naşii le poartă în timpul Tainei Sfintei Cununii, ele fiind simbol al „curăţiei mirilor şi al luminii darului dumnezeiesc“ (Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Despre Sfintele Taine“, p. 181).
 
Întreaga configurare simbolică a lumânării este întărită practic de taina materiei din care este alcătuită. Astfel, ţinând cont de faptul că lumânările noastre sunt confecţionate din ceară curată, liturgiştii Bisericii noastre au adus următoarele explicaţii: „Ceara se culege de albină din cele mai curate şi binemirositoare flori, iar albina era considerată de cei vechi tipul virginităţii. De aceea, ceara simbolizează trupul lui Hristos, fructul corpului Sfintei Maria, fecioarei celei pline de mireasma tuturor virtuţilor“ (Vasile Mitrofanovici, Teodor Tarnavschi, Nectarie Cotlarciuc, „Liturgica Bisericii Ortodoxe“, p. 239). De aceea Biserica a respins concepţia păgână conform căreia materia este rea în sine, „nefăcând niciodată disociere între spirit şi materie“. Prin Dumnezeiasca Sa Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a refăcut statutul pervertit al lucrurilor create, unirea Sa cu creatura devenind astfel „taina atotcuprinzătoare a mântuirii noastre“ (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă“, vol. III, ed. a II-a, p. 8). Iată cum, prin mijlocirea lucrului mâinilor Sale, Dumnezeu descoperă omului înţelepciunea celor mai presus de înţelegere.

Temeiuri patristice
Dovezi grăitoare pentru întrebuinţarea lumânării în Biserică putem găsi încă din cele mai vechi timpuri. Pe lângă fundamentul biblic al simbolisticii sale, lumânarea a fost folosită în mod concret în cult încă din anul 250. Din însemnările papei Corneliu al Romei aflăm că „între clericii inferiori erau şi acoluţii, ca ajutători cei mai apropiaţi ai episcopilor şi preoţilor, şi printre alte atribuţii ei aveau şi pe aceea de a aprinde lumânările“. La rândul său, Sfântul Grigorie al Nyssei confirmă originea creştină a acestei practici, legând-o de înmormântarea surorii sale Macrina. „Pe de o parte - spune Sfântul Părinte - mergeau înaintea noastră, în ordine obişnuită, nu puţină mulţime de diaconi şi clerici mai mici, care purtau în mâini făclii de ceară“. Totodată, canoanele 3 şi 72 din Constituţiile Apostolice statornicesc ca la Sfântul Altar „să nu se aducă altceva decât untdelemn pentru candelă şi tămâie“, precum şi „pedepsirea aceluia care ar lua din sfânta biserică ceară sau untdelemn“. Sfântul Ciprian al Cartaginei vede lumânarea ca simbol al Mântuitorul Iisus Hristos, El Însuşi fiind „Lumina cea neapropiată“. „Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui şi la sfârşitul zilei“ - spune Sfântul Părinte - „căci Hristos este soarele cel adevărat şi ziua adevărată. Şi apunând şi (sfârşindu-se) ziua luminii, când ne rugăm şi cerem ca să vină peste noi iarăşi lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da darul vieţii veşnice“ („Despre Rugăciunea Domnească“, în PSB III, Bucureşti, 1981, p. 485).

„Călăuză pe drumul de veci“
În înţeles practic, rostul şi importanţa lumânării în biserică se descoperă în jertfa pe care fiecare creştin o aduce pentru viaţa sa şi pentru pomenirea celor adormiţi „întru nădejdea vieţii veşnice“. Lumânarea îl însoţeşte pe cel ce merge să se întâlnească cu Hristos în Taina Sfintei Împărtăşanii, dar şi după primirea cuminecării. Aşezată în mâna răposatului ea devine „călăuză pe drumul de veci“. Această credinţă, aproape „ancestrală“ în tradiţia poporului nostru, este foarte frumos consemnată de poetul George Coşbuc în poezia de inspiraţie populară „Moartea lui Fulger“: „Şi-n loc de galben buzdugan/ Făclii de ceară ţi-au făcut/ În dreapta cea fără temut … / Cu făclioara pe-unde treci/ Dai raze negrelor poteci/ În noaptea negrului pustiu …/ Pe-un drum de veci“ („Balade şi idile“, Ed. pentru Literatură, colecţia „Clasici români“, 1958).