Însemnări de ieri și de azi: Popas Ieșean - de Iosef Ioju Haimovici

In vîltoarea plimbărilor mele de peste hotare, dacă este vorba de România, pentru mine intră la socoteală numai şi numai, (aţi ghicit!?) IAŞUL şi DOROHOIUL. Am spus-o şi o repet şi de data aceasta pentru cine nu m-a reţinut sau mai exact nu m-a citit.
  
Probabil veţi rîde de mine dacă vă voi răspunde, dece nu mă opresc şi la Bucureşti. Frumoasă şi interesantă întrebare, dar de la început vă afirm sus şi tare, că nu mă leagă nimic. Nici la Bucureşti sau alt loc din Ţara Românească. Iar pentru lămuriri suplimentare afirm că le-am văzut la timpul respectiv şi cu asta… basta.
  
Dar, cînd o i-au la „sănătoasa” prin Dorohoi sau în Iaşi, toate amintirile legate de aceste locuri, apar la „suprafaţă”, mai ceva ca „uleiul la suprafaţa apei”.
  
De data aceasta redau mici impresii a ziaristului de cotidean, a publicistului literar, al omului care mă socotesc că absorb cu sete cultura, dăruindu-le la rîndul meu semenilor mei. Toate acestea pentru că eu, I.I. Haimovici port aşa cum afirmase odată un critic de peste ocean despre mine că port în suflet o fragedă strună din care răsună de decenii “Balada lui Ciprian”, vioara lui Enescu şi parcă cade din văzduh “Ciocirlia”. Dupa mine cam pare puţin exagerat, dar nu eu am spus-o, ci un cunoscut şi mare coleg de breaslă…
 
Din plimbările mele care încep şi durează pînă pe înserat, mă întorc asaltat de mii de imagini. Aşa  pot spune pentru început, pentru ca apoi unele se elimină, altele se stochează în memorie, iar o parte din ele doresc să vi le împărtăşesc în rîndurile de faţă…
  
Dar, cum vorba populară mai spune că „vorba multă, sărăcia omului”, hai atunci să mă destăinui cu ce am de spus pentru moment, cu alte cuvinte cîteva impresii legate de oraşele amintite, incepînd cu Iaşul.
 
Iată-mă la Iasi, că aici este întotdeuna prima „haltă” a noastră. Oras modern de la un an la altul. Mai totul este în schimbare. Nu exista „colţisor” să-l nu-l găseşti în lucru. Şantiere peste şantiere. La tot pasul se lucrează. Cunoscuţii sau prietenii şi de ce nu chiar ocazionalii taximetrişti cu care călătoresc, parcă erau vorbiţi între ei : „ce vrei domnule dragă aşa-i la noi, doar se apropie marile alegeri municipale”.
  
Surpriza mi-a făcut-o de la început un bun prieten, aruncîndu-mi direct o întrebare „seacă” dar cu mult conţinut şi… patriotism. „Aţi fost la Palat. Nu !? Nu se poate” Şi tot el „Bate orice metropolă cu vechi state din lume”. Intr-adevăr am avut ce vedea. Un adevarat oras.
   
In spatele Palatului şi al noului hotel „Moldova” te întîmpină nişte construcţii şi edificii, la care eu replic la întrebările prietenului. „Nu a văzut … Parisul”. Intr-adevăr s-a născut un cartier ultramodern, cu zeci de magazine, unul mai sofisticat şi mai impunător decît altul, apartamente şi zeci de birouri, totul lucrat la ultimul cuvînt al tehnicii şi a artei, parcuri şi baruri, cofetării interioare, că nu ştii unde să-ţi îndrepţi şi să-ţi opreşti privirea, doar, doar pentru o mică şi simplă vizionare. Repet, într-adevăr un oraş în Iaşul propriu zis cunoscut de noi. N-am cuvinte şi mă opresc în acest imperiu, pentru că nici picioarele nu mă mai ajutau, dar trebuie măcar să mai amintesc de Hipermarketul „Auchan”, patinuarul, frumosul foisor, parcul public de 5 hectare, excelentul şi reuşitul lac artificial caruselul de joacă şi să nu uităm imensul loc de parcare subteran de 2500 de locuri.
  
Intr-un cuvînt eleganţa, rafinament, grandoare, fantezie şi ingenozitate, iar dacă mai amintim de Ansamblul „Palas” şi plantarea unor arbuşi mediteranieni, totul la un loc ne face să credem că ne găsim într-adevăr în alta lume…
 
Vara. Luna august. Este doar luna cînd poposim pe aceste meleaguri, este luna nunţilor şi chiar al multor invitaţii nesperate. Făcînd nişte fotografii lîngă andarta care aminteşte de locul unde a fost legendarul Teatrul Idiş Ieşean, cu renumita sa gradină de vară „La Pomul Verde”, ne-am dat seama că vis-avis, schelele care dominau de mai mulţi ani „refacerea” şi “remontul” magistralului Teatru Naţional „Vasile Alecsandri” au dispărut, iar aceasta minune pentru noi înseamna, că s-ar putea viziona probabil şi un spectacol şi că renovarea s-a terminat. Intr-adevăr nu ne-am înşelat!...
  
Doream nespus de mult să vedem şi noi, punînd la socoteală că stagiunea fiind închisă, iar dorinţa noastră era să vedem măcar… interiorul. Cum am intrat, aceasta-i altă problemă, dar atît eu cît şi Sara soţia mea, la primii pasi am rămas mai mult decît uluiţi. Ceva de nedescris. O frumuseţe într-adevăr strălucitoare. O adevărată bijuterie văzută cu ochii, iar tot ce vezi pare din domeniul fantasticului. „Marele” candelabru din cristal de Veneţia cu cele 109 de becuri în concordanţă cu mai tot ansamblu: scena, corelată cu cortina plus însuşi scena propriu zisă, te lasă gata şi fără cuvinte. Iţi fură însuşi aşteptările la care nici te visai. 
  
Apropo de cele amintite, răsfoind şi presa din holul hotelului nostru, vrînd-nevrînd urmărind impresia presei cotidiene a timpului, m-am documentat şi eu de la ele, că bazele Teatrului au fost puse în 1894 şi s-a terminat prin 1896, el fiind realizat după concepţia unor aşi ai acelor timpuri, arhitecţii Ferdinand Feuner şi Herman Helmer, ziarele amintind şi de pictorii decoratori ai sălii şi în special al plafonului, Alexander Goltz, M. Lenz şi chiar acelaş Al. Goltz.
  
Aş face şi o mică adnotare pe care am sezizat-o, remarcate chiar de mai mulţi vizitatori al Iaşului contemporan. Amintind că oraşul este un vast şantier, mă refer la strada Ştefan cel Mare, care după cum se vede şi din auzite probabil va deveni o strada pur pietonală. Totul este frumos şi probabil logic pentru edilii oraşului, dar întrebarea cine şi pentru ce s-a venit cu ideea de tăiere a teilor care de o veşnicie dominau strada, iar ele şi parfumul lor cînd înfloreau deveneau o încîntare pentru ieşean. Pentru ce acest „sacrificiu”, unde s-au plantat un fel de copacei japonezi, nespecifici locului şi naturii româneşti. Motivul nu interesează, dar faptul în sine îl doare pe ieşean, mai ales că Iaşul şi teii lui reprezintă un simbol şi o emblemă a oraşului în general, amintindu-ne doar de Eminescu şi Veronica Micle.
  
„Şi dacă se întâmpla pe tine să te văz,
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.

ÎNTÎLNIRE  LA  NIVEL… ÎNALT
  
Cei ce vor citi rîndurile de mai jos sînt sigur vor găsi şi de data aceasta motive să-si ridice umerii şi privirile, şi să-şi înceapă obişnuita vociferală la adresa mea cu care în ultimul timp deja m-am tot obişnuit, ei uitînd probabil că eu mă socotesc un cronicar al sportului dorohoian, dar nu pot omite şi amintirile care mă inundă şi însoţesc permanent şi care doresc cu timpul să le expun fără nici o exagerare în viitoarele scrieri ale mele…
  
Aşa se face, că amintind de tinereţea mea ieşeană care mi-am petrecut-o în ultima parte locuind într-o aşa zisa „gazdă” de pe strada Lăpuşneanu. O cameră, mai bine zis o „cămăruţa”, c-am de mărimea de 3 metrii pe 2 metrii şi unde plăteam o sumă destul de piperată, 300 lei pe lună la timpul respectiv. (1961-1967). Dar vorba aia interesul face fesul, locul fiind mai mult decît central, cameră izolată, separată iar tinereţea şi-a spus şi ea cuvîntul. Aici locuisem ca burlac, uneori cu un coleg, iar cînd m-am căsătorit cu soţia…
  
Amîndoi am primit „şederea” în Iaşi în baza repartiţiilor ministereale, care ne dădu-se într-un fel şi dreptul unei locuinţe coresponzătoare. Cu „buletinul de Iaşi” în buzunar am colindat şi sondat mai toate posibilităţile posibile. Locuinţă din partea instituţiilor noastre, păreau un vis de neconceput, fapt care ne-a făcut să sondăm şi ale posibilităţi: organele locale. Audienţe peste audienţe la Spaţiul localiv, deschizînd uşile al zecilor de şefi şi de…sub-şefi, iar faptul că mai eram şi stomatologi de profesie, parcă primirile şi promisiunile erau mai potrivnice. Mai favorabile şi uneori chiar îmbucurătoare în promisiunile obţinute…

Ca să fiu mai concret şi convingător totul începuse prin anii 1965, mai précis după căsătoria mea. Nu ştiu cum după multe şi umilitoare peregrinări, noroc că eram destul tînăr şi dupa zeci de încercări nereuşite dosarul meu a ajuns şi pe masa omului despre care doresc să amintesc şi să vornesc…
  
Intr-o dimineaţa senină de vară mă trezesc cu un telefon, pot spune „fulger” de la Serviciul de Cadre al IMF-ului, chiar parcă contra-semnat şi de rectorul institutului de atunci, marele şi renimitul profesorul Oskar Franke. Mare alarmare la ei, cu toate că eu bănuiam despre ce este vorba. Un simplu asistent preparator este chemat, mai bine zis în cuvinte elogioase şi politicoase, învitat tocmai la sediul Comitetului Regional de Partid. Intrebări fără răspuns băntuiau pe buzele celor mai mari de la Institutul de Medicina si Farmacie. Mirare şi iaraşi mirare!.
  
Invitaţia telefonică amintea de ora 11 şi jumătate dimineaţa. Dar şi eu nu mă găseam în pielea mea gîndindu-mă unde trebuie să mă duc. Nici acum nu doresc să-mi amintesc de starea sufleteacă dar şi fizică în care mă găseam. Soţia nu cîntărea la adevărata valoare toate acestea. Ce vreţi era o fiinţa tînără încă ne intrată în viaţă…
  
Iată-mă instalat într-o cameră luminoasă prin amabilitatea unui înalt funcţionar al locului, cunoscîndu-l din vedere de la diferitele, să zicem manifestări de amploare, el fiind unul dintre dirijorii lor. Totul arăta în ordine. Linişte şi pace. Singur în această cameră spaţioasă m-am apucat să citesc, mai bine zis să răsfoiesc broşurile şi chiar ziarele vremii. Aşteptam şi tot aşteptam ca vreun activist al comitetului regional să mă primească în aşa zisa audienţă. Timpul trecea greu, iar eu însoţit de frisoane de abia reuşisem să înfulec o napolitană şi un ceai mai călduţ. Ceas nu aveam asupra mea, doar lumina zilei care cu timpul se întunecase, şi mai mult decît toate mă îngrijora soţia mea care mă ştia plecat spre acest loc greu accesibil unuia ca mine. De telefon nici vorba, că acasă nu aveam un aparat telefonic, minune pentru acea vreme.
  
Credeţi-mă că nu am ştiut pe ce lume mă găsesc pătrunzînd în adevaratele ore tîrzii ale nopţii într-o cameră, cît un adevărat palat în miniatură, unde tocmai la capătul fundalulul în spatele biroului din faţa intrării mele apare un cap, o figură cunoscută întregului Iaşi, parcă ascuns sub razele unei veioze adecvate locului, obosită, dar totuşi zîmbitoare şi primitoare, mai mult decît prietenoasă şi care repet, nu-mi venea a crede că mă găsesc în faţa lui. Da, fata in fata cu omul momentului iesean, MIU DOBRESCU, omul forte a oraşului, a regiunii Iaşi, care mă învitase mai mult decît politicos, chiar foarte amabil şi cu scuzele de rigoare. că am fost silit să aştept atîta timp, acordîndu-mi doar cîteva cuvinte pe care cu greu am reuşit să le articulez stiind pe cine am in fata mea!!!.
  
Domnia sa, ascultindu-mi pasul, m-a asigurat să plec liniştit acasă că, cititindu-mi deja dosarul totul se va rezolva mai mult decit favorabil...
  
Ca să nu plictisesc, după trei zile exact însuşi şeful spaţiului localiv mi-a înmănat oferta şi cheia apartamentului… mult visat.
  
P. S. Pentru neiniţiaţi, ţin să amintesc că Miu Dobrescu, fost mare demnitar comunist al timpului, Prim Secretar al Comitetului Judeţean al PCR şi Preşedintele Consiliului Popular Judeţean Iasi, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. Ca fapt divers eu nu am fost membru de partid… Amintesc, ca inca de pe vremea mea ieseana parca umbla zvonul ca fiica sa, o voleibalista consacrată, într-un turneu european, s-a refugiat la... Londra.
 
Despre DOROHOI, care după cum aţi observat prin tot ce public este oraşul care m-a adoptat şi unde mi-am petrecut mai toată tinereţea vă voi relata cu proxima ocazie…