Caleidoscop în cuvinte, de WEEKEND: DIVORŢ
Când m-am întors într-o seară acasă, mă aştapta nevasta cu cina. Am luat mâna ei în mâna mea şi i-am spus că aş vrea să-i spun ceva foarte important. A stat lângă mine tăcută şi se uita în ochii mei cu durere.
Deodată, am simţit cum cuvintele mele au îngheţat şi nu puteam să vorbesc. Dar trebuia să-i spun. Cuvintele au ieşit din gura mea în linişte, aproape fără să ştiu:
-Vreau să divorţăm, i-am spus.
Nu s-a arătat nevasta mea derenjată, dar m-a întrebat de ce am luat această hotărâre. M-am uitat lung la ea dar nu ştiam ce să-i spun. Ea s-a înfuriat şi a ţipat la mine. În acea noapte, nu am vorbit; ea plângea într-una, ştiu că a vrut să ştie ce s-a întâmplat cu viaţa noastră. Dar eu nu am putut să-i răspund, nu aveam un motiv real, doar că inima mea bătea pentru Laila !
A doua zi, cu un sentiment profund de vinovăţie am dat soţiei mele actele de divorţ să le semneze, prin care eu promiteam că îi voi lăsa casa, maşina şi 30 % din acţiunile pe care le am în societatea noastră. Soţia mea a aruncat o privire la documente şi apoi a rupt-o în bucaţi mici.
Femeia care a trăit zece ani cu mine acum a devenit o străină. A plâns la mărturisirea mea de dragoste profundă pentru Laila, după care am petrecut toată ziua în oraş.
A doua zi dimineaţă, a venit în cameră şi mi-a spus condiţile ei pentru a accepta divorţul. N-a cerut de la mine numai un interval de o lună, în care să trăim normal, ca un cuplu normal, motivul fiind faptul că băiatul nostru esra în sesiune de examene. Mi-a cerut să-mi amintesc cum am luat-o în braţe în diminiaţa primei zile de căsătorie şi mi-a cerut s-o iau în braţe în fiecare dimineaţă, timp de o lună, de la dormitorul nostru la uşa casei. Sincer, am crezut pentru moment că şi-a pierdut minţile. Dar, că să fac ultimele noastre zile să treacă cu bine, am acceptat să pun în practică cererea ei ciudată.
Când am luat-o în braţe în prima zi, am fost împreună confuzi. Şi băiatul nostru a fost la rândul lui frumos surprins. În braţele mele, ea a închis ochii şi mi-a şoptit ceva la ureche. M-a luat un sentiment de durere în suflet, când am văzut-o pe nevasta mea ieşind singură şi aşteptând în staţia de autobuz.
A doua zi, am acţionat împreuna normal: a pus capul ei pe pieptul meu, am putut să miros parfumul ei, am privit-o îndelung şi mi-am dat seama în acel moment că nu mai era o fată tânără; pe faţa ei, a desenat timpul riduri cu linii fine şi a invădat culoarea gri părul ei.
În a treia zi, când am luat-o în braţe, am simţit un sentiment de afecţiune şi de dor, ea este femeia care mi-a dat zece ani din viaţa ei.
În a patra şi a cincea zi, am simţit că sentimentul nostru de afecţiune şi de dor a devenit mai profund. Într-o diminiaţă, a vrut soţia mea să-şi aleagă ce va purta în acea zi; a încercat multe din rochiile ei, dar nu a găsit nici una potrivită toate au deveniseră mari pe ea; am realizat brusc atunci că a devenit mai slabă în timp, că a suportat cu greu durerea şi amărăciunea din inima ei.
Fără să-mi dau seama, am pus mâna pe capul ei cu blândeţe. Apoi, am luat-o cu mai multă tandreţe şi dor în braţe, ne-am simţit ca în prima zi acăsătoriei noastre şi ne-am dat seama cât de mult ne lipseşte intimitatea şi afecţiunea din trecut !
M-am dus direct la Laila şi i-am spus că nu cred că mai doresc să divorţez de nevasta mea. S-a uitat la mine cu mirare şi dezgust. Ea nu putea înţelege cât de importante erau în căsnicia mea lucrurile aparent mărunte, gesturile zilnice, clipele petrecute cu soţia mea.
Am oprit la un magazin de flori şi am ales un buchet frumos pentru nevasta mea, nu înainte să las între flori o remarcă ce putea fi citită: „O să rămân să te ridic în braţe zilnic, până ce moartea ne va despărţi”.
În acea zi, am ajuns acasă cu buchetul de flori în mână, am alergat la soţia mea dar, din păcate, am găsit-o moartă în patul ei. Soţia mea se lupta cu cancerul timp de mai multe luni, fără să-mi spună iar eu am fost prea ocupat cu Laila, că să-mi dau seama ce se întâmplă. A ştiut că o să moară în curând şi a preferat să rămân soţul iubitor, în ochii şi în gândul băiatului nostru. Bara Haki Abdulbaki