Arhiereul Teofil Mihăilescu din Dorohoi, 9 decenii de la trecerea la cele veșnice

S-a născut în familia preotului Constantin Mihăilescu din Dorohoi la 20 septembrie 1863, cu numele de botez Emanuil.

După ce termină cursurile Seminarul Teologic - Iași (promoția 1884), revine acasă ca profesor la Gimnaziul de aici (1884-1885). Apoi pleacă la Bucureşti la Facultatea de Teologie, finalizând cursurile acestei instituții în anul 1889. Activează apoi ca profesor la Vaslui (1890-1894), Râmnicu-Vâlcea (1894-1899) şi Constanţa (1899-1900).

În timpul cât a fost profesor de muzică la gimnaziul din Vaslui, înfiinţează la 1891 un cor religios, care însă după plecarea sa se desfiinţează pentru ca, abia după 14 ani, să se reînfiinţeze. După ce se călugărește la mănăstirea Sinaia, este numit preot la catedrala episcopală din Curtea de Argeş (1900). Apoi este numit arhimandrit de scaun tot aici (1900 - 1902), la eparhia  Dunării de Jos (1902), preot la catedrala episcopală din Râmnicul Vâlcea (1902 - 1909), apoi la catedrala mitropolitană din Bucureşti (1909 – 1912)

SLUJIREA DE ARHIEREU
La vârsta de 49 de ani este hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei cu titlul “Ploieşteanul" (1912-1919). A fost numit vicar al mitropoliei, după Teodosie.

Era arhimandrit. În ședința Sf. Sinod dela 28 februarie 1912, a fost ales arhiereu, după propunerea mitropolitului Konon. Iposifierea i s-a făcut la 31 mai, iar hirotonisirea, duminica 1 Aprilie 1912, în catedrala mitropolitană din București. Iau parte la slujba: Konon, mitropolitul-primat, împreună cu episcopul Ghenadie Georgescu al Râmnicului Noului-Severin și arhiereul Valerian Râmniceanu, care ținuse loc de arhiereu-vicar până atunci.

Ajută pe mitropolitul Konon la conducerea eparhiei Bucureștilor până în 1918, când a fost ales episcop al eparhiei Argeșului, de către marele colegiu electoral, întrunit la Iași, din pricina războiului. După încheierea păcii şi venirea de la Iaşi, guvernul liberal, anulând toate actele săvârşite sub guvernul Marghiloman, Teofil a fost înlăturat de la episcopia Argeşului şi numit vicar al episcopiei Buzăului, cu titlul de Râmniceanu. La 1921, murind episcopul Dionisie Climescu, episcopul Buzăului, a condus această eparhie ca locotenent, timp de 6 luni, cu multă demnitate. La sfârşitul anului 1924, rămânând vacantă eparhia Huşilor, prin demisia episcopului Nicodim Munteanu, Teofil este însărcinat cu locotenenţa acestei eparhii, pe timp de trei luni (1 ianuarie - 1 Martie 1925), când se alege la Huşi Iacov Antonovici, episcopul Dunării de jos.

ACTIVITATEA CULTURALĂ
În perioada cât a fost arhimandrit de scaun la episcopia din Râmnicul-Vâlcii, pe vremea episcopului Atanasie Mironescu, a scris mult în revista „Cuvântul Adevărului" de acolo. Mai în urmă a fost redactor la revista: „Biserica Ortodoxă Română”. În ultimii ani de viață va fi numit și preşedinte al Institutului Biblic din  Bucureşti (1924-1926).

Pe tărâmul literar teologic, episcopul Teofil s'a distins foarte mult. A scris lucrări cu caracter polemic, răsturnând în chip măestrit aberaţiile ateismului, raţionalismului, liber-cugetătorilor preconizaţi de grupul vestit din Iaşi (Tiron, Bujor etc.). În organul Sf. Sinod, revista B.O.R. cele mai frumoase pagini erau ale P.S. Teofil, fiind gustate cu plăcere de cetitori. Bărbat foarte cucernic, evlavios si cumpătat. Scrierile lui inspiră evlavie şi adevărat duh creştinesc.

Dintre lucrările sale amintim: „Meditaţiuni asupra Evangheliilor duminicale, la unele sărbători şi ocazionale”, Bucureşti, 1909 și ”Polemice”, Bucureşti, 1911.

ULTIMII ANI DIN VIAȚĂ
Un preot care-l cunoștea și îl aprecia scria despre el că ”era o fire blândă, împăciuitoare, cu mult tact şiprudenţă, harnic, conştiincios, smerit, aşa cum îi şade mai bine unui călugăr şi mai ales unui Vlădică. Cu toate aceste nobile şi preţioase calităţi n'a avut parte de o viaţă tihnită ci a fost zbuciumat încât în ultimul timp era îmbătrânit şi slăbit foarte tare. In urmă s-a liniştitşi trăia retras în Bucureşti în casele din curtea lui Antim, ocupându-se cu studiul şi conducând Institutul Biblic al Sf. Sinod.

Vedeam cum puterile îl slăbesc pe zi ce treceaşi mai dăunăzi a fost internat la spitalul Colentina în urma unui acces de arteroscleroză. Ca să se mai vindece n-a fost cu putinţă, şi-a închis ochii în ziua de 21 iunie 1926. A fost dus la mănăstirea Cernica unde a fost îngropat în cimitirul în care odihnesc şi alţi vlădici de samă ca şi el.
 
Plângem moartea, înainte de vreme a acestui ierarh în care ne pusesem multe speranţe într'o vreme când socoteam că răsărise soarele şi pentru el şi anume când fusese ales episcop la Argeş. Par'că-1 văd: zvelt, răzimat cu mâinile pe toiagul său, cum discuta voios, pe strada Ştefan cel mare din Iaşi cu un domn, în urma alegerii sale.

M'am dus şi i-am sărutat mâna şi l'am hiritisit, fără să ştie cine sunt nici până în ziua de azi, când îi scriu aceste rânduri în amintirea sa.

Dumnezeu să-1 primească în ceata elevilor săi şi să-i facă parte de un locaş de odihnă mai bun decât acel pe care l-a avut aici pe pământ”.

Fie-i amintirea în veci neuitată printre noi! (transmis de Pr. Onofrei Marius)