Scrisoare către artist - Impresiile unei eleve a Liceului „Regina Maria” Dorohoi în urma spectacolului „La lilieci”

Stimate artist,

Vă scriu sub puternica influență a experienței de astăzi, experiență care nu ar fi fost posibilă fără prezența și, bineînțeles, fără magistrala dumneavoastră interpretare a unei piese aparținând scriitorului drag mie, Marin Sorescu.

Mi-am propus să vă spun atât de multe, dar, acum, când emoțiile mă copleșesc, cuvintele rămân suspendate între secunde, iar fundalul se estompează complet, lăsând loc unei singure imagini: o scenă, un om. Un singur om și zeci de suflete crescând sub cuvintele sale, ca niște flori umbrite prea mult ce descoperă lumina soarelui. Și dintre toate sufletele, al meu mi se părea cel mai flămând de vorbele rostite cu atât talent, cu atâta dragoste pentru enorma muncă de sensibilizare a omenirii, numită simplu actorie. 

Din contopirea talentului cu o inimă frumoasă, pentru că inima actorilor nu poate fi decât frumoasă, s-a născut puterea unei emoții profunde care, într-o oră, mi-a anihilat limitele lumii cotidiene, propulsându-mă într-un spațiu rural aproape arhaic, realizat atât de pregnant în piesa lui Marin Sorescu, „La Lilieci”. Cu măiestria dumneavoastră, mi-ați permis inserția într-un timp profan, dominat de reguli patriarhale, unde „toate au dichisul și descântecul lor”, conturând viața, uimitoare tocmai prin banalitatea sa, a sătenilor din comuna oltenească Bulzești. Ironia și umorul specifice teatrului absurdului, surprinse atât de bine prin reprezentația dumneavoastră, au transfigurat percepția tragicului în existența locuitorilor într-un amuzant șir de întâmplări, neobișnuite pentru cei din comună. Așa ați reflectat inevitabilele discrepanțe dintre două epoci diferite, două lumi diferite, unite însă de un singur punct: cimitirul, plin cu flori de liliac, dovadă că moartea nu ține cont nici de schimbări și nici de dorințe. 

Am râs la replicile convinsului celibatar, am suspinat la gândul unei lumi poate definitiv pierdute, am meditat la propria soartă aflată mereu la cotingența dintre bucurie și tristețe, toate datorită capacității dumneavoastră actoricești de a modela suflete și minți, de a implanta subtil și pentru totdeauna emoția și iubirea de frumos. Zâmbind, ați cedat scenei încă o părticică din sufletul dumneavosatră. Mă întreb, câte scene au mai avut norocul acesta și cât suflet mai rămâne în dumneavoastră? Sunt oare aplauzele si dragostea spectatorilor destul de puternice încât să vi-l întregească? Sunt oare destule mulțumirile? Dacă nu, permiteți-mi să vă mai ofer măcar un milion, un milion de mulțumiri și aprecieri, care să umple un gol al sufletului de actor implicat. Cuvintele îmi par prea puține pentru amalgamul de gânduri și sentimente pe care vreau să vi-l transmit. Nu pot să îmi exprim recunoștința decât prin aceste simple rânduri și să mă rog doar ca atunci când moartea culege liliac, să uite de actori;  oamenii par mai triști decât Dumnezeu, iar voi sunteți singura noastră speranță!...

Pentru domnul Liviu Smântânică, cu nemăsurată deferență,
o iubitoare de frumos,
Renata Muller, elevă în clasa a XII-a E, filologie, Liceul „Regina Maria” Dorohoi