Ierarhi și preoți dorohoieni care au contribuit la Unirea din 1918 (I)

Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptărişi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar.

Înfăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul român, iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înfăptuirea acestui ideal naţional.

În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor astfel, nu greșim spunând că prezența ierarhilor, preoților, teologilor și credincioșilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei.

DOI IERARHI DOROHOIENI
Arhiereul Teofil Mihăilescu, pe numele său de botez, Emanuil, fiul preotului Constantin Mihailescu de la biserica Vârgolici din Dorohoi, intră în monahism în anul 1900, la Sinaia.

La vârsta de 49 de ani este hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei cu titlul de “Ploieşteanul”. Îl găsim slujind în această funcție pe timpul războiului, între anii 1916-1918, o perioadă grea pentru țara noastră, când întreaga Muntenie a fost ocupată de către armatele Triplei Alianțe.
Asupra ierarhilor rămaşi în zonele ocupate s-au exercitat presiuni puternice, pentru a-i determina să acţioneze în sensul influenţăriiautorităţilor române să încheie pacea cu Puterile Centrale.
Arhiereul Teofil rămâne și îl ajută pe mitropolitul Konon la conducerea eparhiei Bucureștilor până în 1918, când a fost ales episcop al eparhiei Argeșului, de către marele colegiu electoral, întrunit la Iași, din pricina războiului.

Arhiereul Partenie Ciopron, pe numele său de botez Ștefan-Petre, originar din comuna Păltiniș din nordulfostului județ Dorohoi, participă la războiul pentru întregirea neamului, fiind încorporat de la 1 noiembrie 1916 până la 1 aprilie 1921.

Fiind doar frate de mănăstire pe atunci, în octombrie 1916 este chemat la unitatea militară din Dorohoi pentru a se înrola în armata. Despre sentimentele ce îl cuprind și ceea ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă voi reda un fragment din Memoriul de activitate scris de el însuși în septembrie 1937:

„De la strana Sfintei Mănăstiri Slatina, acolo unde căutam să psalmodiez cele mai alese melodii bisericești, de lângă mormântul marelui Mitropolit Veniamin Costache, ţara m-a chemat, la vârsta fragedă de 20 ani, sub drapel, în octombrie 1916, ca să contribui cu preţulvieţii mele la făurirea idealului visat de veacuri: întregirea neamului sub sceptrul monarhiei noastre. Situaţia era peste măsură de grea. Trei sferturi din teritoriul ţării era cotropit de dușmani.

Călăuzit de focul sacru al iubirii de neam și lege, am răspuns cu însufleţire acestei chemări și după o instrucţie sumară de câteva luni, am intrat în linia întâia de luptă. Iată că, în scurt timp, m-am trezit din liniștea mănăstirii în ploaia de gloanţe, unde, la fiecare pas, viaţa era ameninţată cu suprimarea. Am îndurat cu resemnare creștinească toate greutăţile cerute în astfel de împrejurări și care de multe ori depășeau răbdarea omenească. Nu m-am dat înapoi nici în faţa celor mai grele situaţii. Purtam de gât o cruciuliţă dată de stareţul meu și în semnul ei aveam toată nădejdea.

Îmi ziceam adeseori: De voi muri pe câmpul de luptă, e o onoare pentru mine, iar aceasta va fi o alegere făcută de Dumnezeu care încearcă pe cei ce-L slăvesc.

Dar Bunul Dumnezeu m-a scăpat cu viaţă ca să-L slujesc mai departe, iar pământului ţării i-am dat belșug din sângele meu, vărsat pe frontul de la Oituz. În zorii zilei Sfinţilor Apostoli Petru și Pavel (29 iunie 1917), când altădată cântam în mănăstire la priveghere, un glonţ dușman m-a rănit greu. Ore întregi am stat între viaţă și moarte, uitat între grămezile de cadavre. Cine se mai putea interesa de cei căzuţi, când preocuparea de căpetenie era apărarea frontului cu orice sacrificii. Când mi-am recăpătat conștiinţa, în cumplite dureri fizice mi-am dat seama cât de puţin contează viaţa unui om în asemenea împrejurări tragice.

N-am uitat însă de promisiunea făcută la plecarea pe front că, dacă voi scăpa cu viaţă, voi intra în monahism, consacrându-mă vieţii călugărești; dimpotrivă, la fiecare moment de pericol ziceam: Doamne, dacă scap cu zile, Ţieîţi voi sacrifica restul vieţii mele.

În acest timp de cumplită restriște, bătrânii monahi de la metania mea se rugau pentru tânărul frate trimis pe front. Ba, stareţul a avut grijă de mi-a făcut și pomenirile pentru răposaţi, căci timp de câteva luni neavând nici o știre de la mine, mă socotea trecut în lumea drepţilor. Ce contează un biet ostaș în timp de război, își dă bine seama orișicine. În consecinţă, am purtat pe umeri situaţia și astfel, bandajat sumar, am luat drumul spre un spital din spatele frontului. Chin și durere, speranţe și rugăciune către Dumnezeu. Am trecut prin mai multe spitale (Onești, Bacău, Dorohoi, Iași), și în cele din urmă am fost repartizat la spitalul din Târgu Frumos, târg cu nume atât de ilustru în care mizeria abundă și azi pană la refuz. Aici, pe un pat comun acoperit cu paie, am fost sortit să aștept vindecarea. Eram mulţumit, căci un călugăr – așa cum mă socoteam de pe atunci – trebuie să fie totdeauna mulţumit. Confort prea bun nu era nici la mănăstire, căci așa cere pravila.

Într-un târziu, am putut vesti pe stareţul meu unde mă aflu. Nu am putere de a zugrăvi momentul când, din îndepărtata mănăstire, pe un ger și un viscol năpraznic, stareţul, cu o traistă în spate, își căuta ucenicul anonim prin barăcile pline de bolnavi. Întrevederea mea cu el a fost emoţionantă până la lacrimi. Iată, iubitul meu ucenic - mi-a zis el - Dumnezeu te-a încercat pentru a vedea cât ești de tare în credinţă. De te vei vindeca, să vii iarăși în mănăstire, să nu te duci în lume.
Asigurările mele că îi voi urma sfatul, i-au luminat faţa. Și de aceea, la 2-3 săptămâni, el venea iarăși cale îndelungată, pe jos, ca să-și vadă ucenicul. Cât de frumoasă și de neuitat mi-a rămas pentru totdeauna această pildă de dragoste creștină.

După cinci luni de suferinţă din cauza rănilor primite, la care s-a mai adaos și tifosul exatematic, m-am refăcut complet. Era în primăvara anului 1918. Ţara sângera. Din cauza strâmtorii, s-a făcut armistiţiu și apoi pacea de la Buftea, care însemna sugrumarea ţării. M-am întors iarăși în regiment, unde în toamna aceluiași an s-a decretat din nou mobilizarea. Divizia a 8-a, din care făcea parte regimentul meu, avea menirea să apere frontul din Bucovina. Mi-am îndeplinit și de data aceasta datoria cu aceeași conștiinciozitate ca și mai înainte. În cele din urmă, am fost repartizat la biroul mobilizării și apoi detașat pe la diferite unităţi militare până la 1 aprilie 1921, când am fost demobilizat.

Pentru felul cum am înţeles să-mi fac datoria ca ostaș, am fost cinstit cu decoraţia „Crucea Comemorativă” cu beretele Oituz, Tg. Ocna, Carpaţi. De asemenea, mi s-a dat un act scris de bună conduită ce am avut-o în timpul serviciului militar.

Oricâte fapte însemnate voi săvârși în restul vieţii și oricât de folositor îmi va fi dat să fiu societăţii, nu le pot socoti la un nivel mai ridicat, și nu-mi vor aduce atâta mângâiere și mulţumire sufletească, cum a fost modesta mea contribuţie în timpul războiului pentru întregirea neamului. Căci sângele vărsat pentru ţară nu poate fi răsplătit prin nici o recompensă omenească și nu poate fi comparat cu nici un alt sacrifiu, de orice natură ar fi el”.