Ierarhi și preoți dorohoieni care au contribuit la Unirea din 1918 (II) - Doi preoți militari

Preotul Nicolae Hodoroabă, născut în data de 17 februarie 1888, în comuna Hănțești, care în acea vreme aparținea de județul Dorohoi.

A participat la primului război mondial în calitate de preot militar, având gradul de locotenent în cadrul Regimentului 69 Infanterie din Dorohoi, după care este avansat căpitan, în Brigada a X-a Artilerie.

Despre trăirile, greutățile și activitatea desfășurată de el pe front, alături de soldați, părintele Hodoroabă a scris o carte (”Din Războiul de Reîntregire. Note şi impresii de campanie: 1916‐1918”) apărută în anul 1923 și care este de fapt un jurnal de război.

A fi preot pe front înseamnă să renunți la tine ca persoană, să te abandonezi misiunii nobile de a fi sprijin pentru sufletele celor care luptă pentru țară. Și nu este ușor, ca om al păcii, să stai mereu în jurul armelor care ucid oameni. Părintele Neculai Hodoroabă este unul dintre cei peste 250 de preoți români care au slujit pe frontul românesc, făcându-și datoria cumva asemenea misionarilor din vremurile de început ale creștinismului.

„Deși am fost numit preot de regiment neavând vârsta cerută de Instrucțiunile asupra atribuțiunilor preoților de Armata în timp de război, cu toate acestea, n-am căutat să scap de această înaltă datorie faţă de Patrie în ajunul războiului nostru pentru îndeplinirea idealului Naţional, ideal pe care l-am nutrit în seminar ca elev, la universitate ca student şi apoi ca preot la parohie, cultivându-l atât prin cuvânt, cât şi prin scris” – mărturisea părintele.

Misiunea preotului pe front nu este una ușoară, el are de înfruntat scepticismul și neîncrederea oamenilor, a conducerii armatei, povara neliniștilor soldaților, uneori neputința de a fi de ajutor atât cât și-ar dori celor aflați în grele suferințe.

Preotul Hodoroabă descrie, adesea, în jurnalul său, cum vorbește cu soldații, cum se detașează de rolul de confesor, în cel de factor de mobilizare și îmbărbătare pentru soldați. La plecarea pe front, el trece de la un pluton la altul și îi îndeamnă pe soldați: „… cu gândul la Dumnezeu să porniți cu piciorul drept înainte… să vă faceți câte-o cruce mare și să ziceți cu toată inima un Doamne ajută!” Involuntar, preotul își descrie propriile-i trăiri din care răzbat puternice sentimente patriotice. Astfel, la intrarea armatei române în Ardeal, la primul contact cu populația română, el se adresează unui bătrân care asistă cu entuziasm la trecerea prin sat a trupelor române: „Acestea îs Paștile noastre, moșule, bucurați-vă cu toții…” Altă dată le spune oamenilor din trupa sa: „De izbânda noastră să nu vă îndoiți, căci cu dreptatea noastră e și Dumnezeu”.

Serviciul religios pe front. Munca preotului militar, pe front, este epuizantă: să spovedească, să împărtășească trupa, să oficieze înmormântări, să țină regulat serviciul religios și ritualurile slujbelor săptămânale în condiții în care zilnic se dau lupte, trupele sunt în mișcare, azi într-un loc, mâine în altul. Peste toate aceste misii se adaugă și vizitarea zilnică a răniților și, mai ales, efortaul de a-i încuraja, a le spune vorbe de îmbărbătare: „Oare să scap eu, părinte, ce zici?” „Deh, camarade, Dumnezeu îi mare. El când voiește face și din mort viu.” A fi preot militar implică și riscuri: oricând un glonț, o schijă rătăcită te poate lovi, nici bolile nu te ocolesc, iar prezența și exercitarea serviciilor religioase la spitalele unde sunt bolnavii de tifos exantematic reprezintă un factor potențial de contaminare. Cu toate acestea, conștient de riscurile asumate, preotul își face conștiincios datoria în slujba lui Dumnezeu.

Cu regularitate, preotul Hodoroabă notează în jurnalul său oficierea slujbelor religioase și cinstirea sărbătorilor ortodoxe pe parcursul întregului an 1917, precum și predicile pe care le susține în fața soldaților participanți. Uneori, trebuie să facă față, cu diplomație, rigorii militare și intereselor armatei: „Da ce tot atâta slujbă, părinte? - îi spune un ofițer - ordine de sus și interese superioare cer ca trupa să lucreze și sărbătoarea și rugăciunile să le mai lăsăm pe altă dată…”, cu toate acestea, preotul Hodoroabă, precum toți preoții militari de pe frontul românesc, își face datoria.

„Preotul Neculai Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlnește mormântul Ecaterinei Teodoroiu: Pe cruce era o coroană de flori veștede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toți soldații în jurul mormântului, cântăm Troparul și Condacul Nașterii, apoi îngenunchem cu toții și facem un Trisaghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihnește aici….”

„În Ardeal. Trecând frontiera pe la Bicaz, arătăm atât soldaților din jurul meu, cât și populației civile românești ce o întâlneam în cale, că trăim zile mari, că generații întregi s-au stins dorind să vadă căderea pietrelor nedrepte de hotar și ivirea steagurilor din România liberă pe pământul Transilvaniei.

Am îmbrățișat pe primii bătrâni cu plete sure, care la trecerea noastră se descopereau și-și făceau cruce, ridicând ochii umezi spre cer și zicând: «Ajută-le, Doamne!». Farmacistul sublocotenent Marino Gh. și mai mulți sanitari, mișcați la aceste scene, băteau din palme și strigau: Bravo, părinte, sa trăiești!.

Făcând o halta în satul Valea Jidanului, m-am dus să-l văd pe preotul satului. Întâlnindu-l în fața casei, instinctiv ne-am îmbrățișat ca doi frați ce nu se văzuseră demult și lacrimile de bucurie nu ni le-am putut opri nici unul. Actualul comandant al Diviziei 14 Infanterie, general Bunescu, era în curtea preotului gata să se suie în automobil și mirat mă întreabă: Sunteți rude, părinte?. – Da, d-le colonel, demult, dar acum ne vedem pentru prima data. Am istorisit aceste scene pentru a se vedea de ce sentimente curate și de cât entuziasm eram animat, văzându-mă cu dorobanții noștri pe pământul scump al Ardealului.” (20 august 1917)

 „Mi-am dat silința, ca după încetarea luptelor, să înmormânteze ostașii căzuți, umblând pe jos prin munți și necruțând nici o osteneală. M-am îngrijit, ca la fiecare mormânt să se pună câte o cruce, coroane și flori. Pe toate crucile scriam singur numele mortului, data, regimentul etc. De pildă: În amintirea viteazului ostaș Ganea Teodor din Regimentul 69 Infanterie, Dorohoi, mort în lupta sfântă pentru dezrobirea Ardealului, la 30 aug. 1916. Fie-i țărâna ușoară!”. (30 august 1917)

De altfel, jurnalul său se sfârșește în această cheie a speranței: „Din acest foc curățitor al războiului - pășesc cu încredere în mijlocul unei societăți purificate, într-o lume ce se va arăta pătrunsă de mai multă dreptate, cinste și moralitate, într-o lume nouă, într-o lume ideală...”

Jurnalul preotului Neculai Hodoroabă este, fără îndoială, un instrument valoros pentru istorici, o mărturie a unui cleric prezent pe frontul românesc al Primului Război Mondial, care descrie, de pe poziții partizane, participarea regimentului său la bătăliile anilor 1916-1917. Este o sursă valoroasă și pentru istoria Bisericii Ortodoxe, vorbind despre rolul acesteia în lupta poporului român pentru unire.

Preotul Danalachi Ioan, care pe timp de război a fost confesorul Regimentului 29 Infanterie Dorohoi. El mărturisea că „viaţa unui om oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai trăit viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria.”

După întoarcerea de pe front îl găsim slujind în parohia Dersca din protopopiatul Dorohoi.