O viață trăită în pași de dans

Dansul este cea mai elevată, cea mai emoţionantă, cea mai frumoasă dintre arte, pentru că nu este doar translatare sau abstractizare din viaţă; este chiar viaţă. Constantin Dicu, cel care a făcut cunoscut tărâmul dansului sutelor de copii, de-a lungul multor generații, ne povestește despre experiența sa în domeniul dansului, aducând în atenția cititorilor lumea creată de el însuși.

Fiind profesor de dansuri populare la Clubul Copiilor Dorohoi, profesor colaborator al Școlii Populare de Arte Botoșani, dar și președinte al Clubului Sportiv ProDance Botoșani, filiala Dorohoi și are o experiență de 18 ani în domeniu.

În calitate de elevă a sa, îndemn cu drag toți părinții să își aducă de la vârste fragede copilașii la cursurile de dans, deoarece sunt sigură că li se vor deschide noi orizonturi și, dacă sunt îndeajuns de pasionați, se vor îndrăgosti de această artă, așa cum am făcut-o și eu. Dansul îmbină muzică, cuvânt, expresie şi culoare, te poate emoţiona şi care te poate face să visezi în mod divers faţă de alte manifestări artistice. Și cine ar putea să ne ofere mai multe detalii despre acest subiect, decât un profesor în domeniu?

Interviu

Francesca Călin: Cum v-ați descrie pe scurt, în câteva cuvinte?
Constantin Dicu: Mă numesc Dicu Constantin, sunt un bărbat în floarea vârstei, am 45 de ani și mă simt foarte bine in pielea mea.

F.C.: Care este povestea dumneavoastra? De unde pasiunea pentru dans?
C.D.: Foarte simplu, totul a început când eram la București, în anul doi de facultate. Am văzut pe un stâlp de iluminat public un afiș, căci pe atunci așa se făcea reclamă în toate orașele, și întâmplător afișul era pentru un club sportiv care aparținea de Universitatea din București. Am luat numărul de telefon, am sunat, iar mai apoi am participat la preselecție, fiind selectat. Așa mi-am început eu activitatea în acest domeniu la un nivel mai evoluat, practicând dansul sportiv, de perechi, deoarece clubul respectiv cu asta se ocupa.

F.C.: Ce studii aveți în acest domeniu și ce stiluri de dans puteți preda?
C.D.: În prezent, povestea s-a mai schimbat puțin, întrucât dansurile sportive se împart in doua secțiuni, standard și latino-americane, și evoluează doar în perechi (fată-băiat). Fiecare secțiune cuprinde cinci dansuri, secțiunea standard fiind împărțită în vals vienez, vals lent, slow foxtrot, quick step și tango, iar secțiunea dansurilor latino americane include samba, rumba, cha-cha-cha, jive și paso doble, ordinea fiind aleatorie. Desigur că mai există și alte stiluri de dans, dar pe plan internațional s-a hotărât că acestea zece sunt suficiente. Eu am fost selectat pentru secțiunea standard, fiind înalt, cu pasul lung, cei de la latino-americane sunt puțin mai scunzi, cu centrul de greutate mai aproape de sol, mai energici și mai iuți. Practic asta am făcut timp de doi ani, dar atunci nu mi-am imaginat că voi ajunge să predau dans, pentru mine era doar un hobby în timpul facultății, ceva cu care să îmi umplu timpul liber intr-un mod util și plăcut. Cea mai mare performanță a mea, a fost titlul de Campion Național în 1997, dar nu singur, ci alături de partenera mea de dans de la vremea aceea și de alte șapte perechi, cu toții făcând parte dintr-un ansamblu. Ajungând acasă, în Botoșani, după terminarea facultății, eu fiind profesor de educație fizică la baza, după nici un an de zile am fost contactat de Școala Populară de Arte Botoșani și nici până în ziua de azi nu am aflat de unde știau cei care m-au contactat că am făcut dans, iar așa mi-am început experiența în a preda. Însă experința ca dansator nu era suficientă, așadar ulterior am reluat legătura cu fostul meu antrenor, am început să studiez, fiind și autodidact. Prima oară am fost intructor de dans sportiv, apoi am dat examen direct la Școala Națională de Antrenori și am obținut diplomă de Antrenor Categoria a5-a de Dans Sportiv. Revenind la stilurile de dans pe care le predau, din păcate, odata cu trecerea anilor, au venit din ce în ce mai puțini băieți la cursurile de dans, iar dat fiind faptul că grupele sunt formate aproape exclusiv din fete, m-am îndepărtat de dansul sportiv și am încercat să ma adaptez, cu ajutorul youtube-ului și a propriei imaginații, am trecut la orice alt tip de dans, pentru a ține copii în sală, iar acum predau in general dans modern, specific vârstei copiilor, orice in afară de street-dance și hip-hop, fiindcă nu mă reprezintă.

F.C.: Cu ce categorie de vârstă vă place cel mai mult să lucrați?
C.D.: Bună întrebare. De-a lungul anilor am avut ocazia să predau mai multor grupe de vârstă, de la copiii de grădiniță, până la grupele de adulți, fiecare vârstă având specificul său. Cel mai lejer, din punct de vedere al muncii este să lucrezi cu adulții, dar rezultatele nu prea există, este doar un hobby, o formă de mișcare, de delectare, atât pentru ei cât și pentru mine. Iar cel mai greu este să lucrezi cu grupele mici, copii de 5-6 ani, extraordinar de greu. Cel mai bine m-am înțeles și am avut și rezultate cu acei copii care au stat 2 ani, spre 3 în sală, referindu-mă la copii din clasele a3-a, a4-a, a5-a, în general. Ei sunt cei mai ascultători, cei mai muncitori și serioși, dar aici mă refer la cei care au deja puțină experiență. Des primesc astfel de întrebări, dacă imi este greu să lucrez cu copii. Cred că ăsta mi-a fost drumul în viață, există o mulțime de satisfacții în urma muncii, iar eu sunt destul de răbdător, cu toate că nu este ușor. Atât consumul fizic, cât și cel psihic sunt destul de mari la sfârșitul de an școlar, de aceea în lunile de vară, de vacanță, eu nu mai muncesc deloc. Este intr-adevăr greu, dar satisfacțiile sunt mari mai ales când îi văd pe copii în spectacole și concursuri. Practic atunci văd rodul muncii mele, iar fără ei nu aș putea face nimic, pentru ca totul depinde de seriozitatea lor și de înclinațiile lor artistice.

F.C.: La ce vârstă ați început să predați dansul?
C.D.: Predau dans de aproape 18 ani, de la vârsta de 28 de ani.

F.C.: În afară de job-ul dvs, aveți și alte pasiuni? Dacă da, care sunt acestea?
C.D.: Sigur că am, mai multe chiar! Timpul liber mi l-am ocupat în ultimii 7-8 ani cu badminton, schi, tenis de câmp; în copilărie mai  jucam fotbal, dar m-am lăsat, deoarece nu vreau să risc pentru picioarele mele, așadar cred că sunt de ajuns cele trei menționate anterior.

F.C.: Care este cea mai mare realizare a dvs, ca intructor de dans? 
C.D.: Foarte greu de spus. Sunt foarte multe relizări, de exemplu locurile întâi (și nu numai), obținute la concursurile internaționale și naționale; participarea la diverse emisiuni în direct; calificarea la două concursuri internaționale, în Italia și Canada; titlul de Cea mai bună coregrafie la un concurs de dans, cu premiul în bani.

F.C.: Dacă dansul nu ar fi existat in viața dvs, ce job v-ar fi plăcut să aveți?
C.D.: Sincer, de foarte multe ori m-am gândit la asta, și am realizat că în afară de învățământ, de profesor, nu aș fi avut altă opțiune și nici nu mă atrage altă profesie. Eu oricând m-aș putea intoarce la catedră, pentru că la bază sunt profesor de educație fizică. Nu m-aș fi văzut făcând altceva, pentru că de mic am visat să fiu profesor.

F.C.: Ce sfat le-ați da tinerilor care vor sa urmeze această meserie?
C.D.: În primul rând este nevoie de răbdare, muncă și perseverență, dar cea mai importantă în ziua de azi este perfecționarea. La fel ca în orice alt domeniu, dacă vrei să capeți informații și experiență, trebuie să participi la seminarii, la workshop-uri, la cât mai multe schimburi de experiență. Trebuie să te informezi și asta înseamnă cheltuială, dar investești în propriul tău job până la urmă. Și de asemenea, trebuie mereu să ții pasul cu noutățile.

F.C.: Care a fost cea mai importantă scenă pe care ați dansat vreodată? 
C.D.: Cea mai importantă scenă pe care am dansat a fost scena Teatrului Național București.

F.C.: Aveți vreo amintire care a rămas cu dumneavoastră de-a lungul anilor, de când erați elevul unei școli de dans?
C.D.: Îmi aduc aminte că făceam parte din acel ansamblu și am fost invitați ca moment artistic în cadrul concursului Miss România. Scena era foarte înclinată, aproape în pantă și în afara faptului că îmi tremurau picioarele extraordinar de tare de la emoții, trebuia să ne adaptăm la scenă făcută în așa fel încât să semene cu un podium, dar într-un final ne-am descurcat.  De asemenea mai am o aminire pe care nu o să o uit niciodată, păcat că nu am fotografii, dar pe atunci, în 97, nu existau telefoane mobile cu camera foto. Când am câștigat Campionatul Național, după ce s-a anunțat victoria, a fost prima și ultima oară când am fost aruncat în aer, fiind ținut în brațe de mai mulți barbați, colegi, prieteni de-ai mei, în uralele lor. Nu o să uit niciodată și țin să menționez că nu m-au scăpat, chiar dacă sunt foarte înalt.

F.C.: Considerați că oricine poate dansa, sau este o abilitate pe care nu toți o au?
C.D.: Depinde foarte mult de nivelul la care ne raportăm; la nunți, botezuri, cumătrii, petreceri, ar putea oricine să danseze, dar consider că la un nivel mai evoluat nu este accesibil oricui, pentru că până la urmă dansul este o artă, una din cele șapte arte. Sunt de părere că trebuie să ai înclinație spre așa ceva și să te naști cu talent; este și multă muncă, dar contează și abilitățile fiecărei persoane: urechea muzicală, simțul ritmului, iar acestea sunt atribute cu care te naști.

F.C.: De unde inspirația pentru coregrafii, melodii, costumații?
C.D.: În general la costumații îmi este foarte greu, și de aceea mă ajută părinții, în special mămicile, dar și copii mai mari; internetul este la putere bineînțeles, dar ne sfătuim și cu persoana care ni le face, pentru că incercăm să le creăm copiilor costumații utile, potrivite pentru scenă, frumoase și la un preț accesibil. Fară nicio lipsă de modestie, pentru foarte mulți ani am creat coregrafiile singur, m-am ajutat de propria imaginație, dar am ajuns la o supresaturație și în ultimii 3-4 ani am început să mă ajut câte puțin de clipurile găsite pe youtube, dar asta nu înseamnă că le copiez toate mișcările, doar mă inspir puțin și nu ezit să îmi pun și eu amprenta. Având în vedere că și copilașii sunt atât de creativi, din când în când, îi mai pun pe cei cu experiență să inventeze; din invențiile lor ies câteodată niște chestii spectaculoase. Am foarte multe grupe, multe dansuri și am nevoie și de inspitație, pentru că la un moment dat, nu mai fac față, dar soluții și variante sunt.

F.C.: În ciuda trecerii timpului, sunt copii sau trupe de dans pe care încă vi-i aminți?
C.D.: Absolut! Ca și la școală sau în orice alt domeniu, mai întăi ți-i amintești pe cei mai obraznici, dar în general aceștia pleacă destul de rapid pentru că nu au reușit să se adapteze. Fiind vorba de atâția ani, nu am cum să îi știu pe toți, fiind vorba de sute de copii, dar totuși mi-i amintesc pe cei mai longevivi în această activitate. Nu ai cum să nu îi ții minte pentru că încet încet le cunoști și familia și te apropii de ei, pentru că dansul nu însemnă doar cei patru pereți din sală, însemnă și multe ieșiri. Cei mai longevivi, cei mai perseverenți, cei care progresează cel mai frumos și de ce nu, cei mai talentați îmi rămân întipăriți în minte. Este o realizare extraordinar de mare și o mulțumire sufletească greu de explicat în cuvinte, atunci când văd că sunt copii foarte mici, 4-5 ani, care vin la dansuri și rămân până în clasa a4a, a5a și încă mai continuă.

F.C.: Au existat de-a lungul timpului elevi care să vă calce pe urme?
C.D.: Din primele generații sunt interpreți de muzică populară, ușoară, prezentatori TV, etc., dar nu dansatori. În schimb, trebuie să scot în evidență că am două eleve din Dorohoi, Călin Francesca și Ilucă Larisa sub numele de scenă Duo Black Roses, care continuă cu dansul, de-a lungul anilor au făcut parte din mai multe trupe coordonate de mine, însă acum continuă și sunt autodidacte, participă la spectacole și concursuri cu coregrafii proprii și țin să menționez că sunt singurele din toți elevii mei care fac asta. Ele își continuă activitatea și singure, se întâlnesc în sală, studiază, se uită pe internet și din ce am observat eu, pe un anume stil de dans m-au super depășit de mult timp pentru că sunt bărbat și nu aș putea să fac ce fac ele. Iar acesta este un sentiment extraordinar de plăcut pe care il poate simți un mentor. (Francesca C.)