Sala Teatrului Dorohoi - Ateneul culturii dorohoiene (II)

INAUGURAREA SĂLII - ELOGII...
Momentul festiv al inaugurării Sălii de Teatru „Unirea” a avut loc în ziua de 30 decembrie 1920, o zi oarecum inoportună pentru un astfel de eveniment, dar care coincide cu importanța acestuia - nașterea (începutul) unei noi etape în viața culturală a Dorohoiului.

Ministerul Educației (Instrucțiunii pe atunci) a fost reprezentat de dl. Prof. I.V. Luca, directorul Liceului „Laurian” din Botoșani, care a rostit următoarea cuvântare:

„Doamnelor şi Domnilor,
În calitate de delegat al Ministerului Instrucţiunii, mă simt cu deosebire mişcat şi tot atât de onorat, aflându-mă în faţa unui select public dorohoian şi în mijlocul unor inimoşi români, care dându-şi seama de necesitatea şi importanţa unui locaş de cult în nordul Moldovei, l-au fundat şi deschis spre folosinţă întregii populaţii dorohoiene.

Ridicarea teatrului popular «Unirea» din Dorohoi constituie un adevărat eveniment cultural, dat fiind atât necesitatea cât şi importanţa deosebită ce în primul rând o prezintă: cultivarea şi întărirea sentimentului de solidaritarite naţională în nordul Moldovei, unde îndeosebi acest sentiment trebuie cultivat cu multă atenţie în aceste vremuri de infiltraţii subversive aduse de vântul Crivățului, în calea căruia dorohoienii vor trebui să ţină piept în primele rânduri.

Dacă importanţa fondării acestui locaş de spectacole, este necontestată pentru viitor; pentru vremurile de faţă, când toate societăţile din lumea întreagă sunt însufleţite de un materialism feroce, deschiderea acestui teatru ne spune curat că sunt oameni cu voinţă tare, departe de a munci numai pentru foloase materiale individuale şi care se gândesc şi văd mai departe decât propria lor fiinţă.

De aceea Ministerul Instrucţiunii aduce viile sale mulţumiri, în special inimoşilor fondatori ai acestui locaş şi în general tuturor bunilor români dorohoieni, care cu obolul sau numai cu gândul lor curat au contribuit şi vor mai contribui la propăşirea activităţii acestei instrucţiuni, urându-le şi mai depaarte spor la muncă şi multă inimă în desăvârşirea idealului ce urmăresc”.

De asemenea, din partea Prefecturii județului Dorohoi a venit următoarea adresă:

„Cucernice Părinte,
Aşteptam cu nerăbdare infaptuirea operei de educaţiune şi cultură la care s-a consumat atâta energie din partea Sfinției Tale.

Aşteptam să trăiesc un moment fericit în mijlocul tuturor acelora care s-au uitat pe sine pentru binele general.

Cu nespusă părere de rău, însă, trebuie să recunosc că nu sunt la libera mea voinţă întru împărtăşirea bucuriei cu dumneavoastră, şi că omul nu face decât să propună rămânând ca alţii să dispună, căci împrejurările actuale m-au obligat a pleca din Dorohoi spre Bucureşti pentru interese de-ale judeţului extrem de urgente.

Recunoscând de la început măreţia ideii ce aţi preconizat, m-am alipit ei fără nici o ezitare şi atât cât mi-a fost în putere, am căutat să adaug o pietricică edificiul educaţiei generaţiilor viitoare.

Meritul Comitetului şcolar al gimnaziului şi al Sfinției Tale, este atât de tare, încât ar fi fără folos să insist, realitatea punând în evidenţă munca fără preget şi dragostea nețărmuită pentru neamul românesc.

Rog să mă consideraţi în mijlocul dumneavoastră, a tuturor, pentru care o afecţiune deosebită mă leagă.

Primiţi Cucernice Părinte, asigurarea sentimentelor mele de dragoste şi cu concursul meu în orice împrejurare de bine pentru oraş şi judeţ”. (Lt. Colonel I. Anghelescu, Prefectul județului Dorohoi)

Impresionat de acest îndrăzneț act de cultură, Academicianul Simion Mehedinţi, fost Ministru al Instrucțiunii Publice și al Artelor scria părintelui Furtună următoarele rânduri:

„Cinstite Părinte Director,
Nu e om iubitor de şcoală, care să nu fie mişcat până în adâncul sufletului de cele ce aţi plănuit şi realizat la Dorohoi.

O sală de teatru – fără nici un ban de la Stat, asta ne aduce aminte de vremurile generaţiilor de jertfă de altădată.

Izbânda Sfinției Tale mă bucura îndeosebi pentru două cuvinte:

1) S-a adeverit vorba spusă la începutul «Eforiilor şcolare» că satul poate mai mult decât Statul; şi fireşte, oraşul şi mai mult.
2) Mă bucur că lăsând la o parte vorbăria unuia şi altuia, lupta se duce de astădată cu arme adevărate.

De la 1918, România a intrat în faza cea mai grea şi mai primejdioasă a istoriei sale: e întâia dată când poporul nostru începe lupta pe toate fronturile cu toţi vecinii.

Cine va birui?

Cei mai numeroşi, mai muncitori, şi mai culți - Generatia de azi e cea dintâi generaţie de ofensivă şi dacă luptaţi cu îndârjire, până în 10-20 de ani, veţi pleca definitiv cumpăna în partea României.

Noi, cei care ne-am dat deoparte din răspântia unde se ciocnesc patimile luptelor de partid, vom fi fericiţi să putem închina până la sfârşitul vieţii toate puterile noastre muncii pentru afirmare naţională şi vă urăm ca în ziua când urmaşii vor sărbători biruinţa, numele celor ce muncesc azi în Dorohoi, lângă hotarul cel mai strâmtorat, să fie pomenite cu adâncă recunoştinţă de toată suflarea românească”.

De asemenea, unul din pionerii teatrului românesc, artistul C. Vernescu de la Teatrul Naţional din Iaşi apreciază inițiativa de la Dorohoi: „Ideea domnilor profesori merită toată lauda, căci calea de cultură generală după şcoală este teatrul. Să fim mândri că a început şi la noi a se simţi că teatrul nu este numai o simplă petrecere de câteva ore, fără un alt rezultat”. (O.M.)