Colindul – Un obicei sfânt, însă cu rădăcini neînchipuite

Colindatul este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din perioada sărbătorilor de iarnă. Ascultăm colindele în fiecare an, cântate în cursul lunii decembrie, și de fiecare dată ne încântă și ne umplu inimile de bucurie și speranță.

Puțină lume știe, însă inițial, colindele aveau o funcțiune ritualică, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor lui Ianuarie.

Primele imnuri special create pentru Crăciun au apărut în secolul IV, la Roma, dar erau mai degrabă niște cântece religioase, austere, fără să aibă prea mare legătură cu colindele din ziua de azi.

Abia în secolul al XIII-lea, sub influența lui Francisc de Assisi, în Italia, Franța și Germania au început să se compună colinde în propriile limbi. Francisc de Assisi a introdus colindele în slujbele religioase din aceste țări, care apoi au fost folosite în diverse piese de teatru, crescându-le astfel popularitatea. Colindele au căpătat popularitate după reforma luterană în țările protestante și asta pentru că în biserici era încurajată utilizarea muzicii în cadrul serviciilor religioase.

La noi în țară, datina colindatului de Crăciun s-a format odată cu poporul român și cu răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre, fiind expresia credințelor populare transpuse în muzică. Colindele îl înfățișează pe Mântuitor în mai multe ipostaze, însă multe dintre ele au și alte teme în afară de cele religioase.

În prezent, colindatul este practicat cu sfințenie, introducându-ne în euforia Crăciunului, inspirându-ne căldură sufletească și unind credincioșii de pretutindeni. (Maria B.)