LECTURA DE WEEKEND: Ce mult te-am iubit

Titlu: Ce mult te-am iubit

Autor: Zaharia Stancu (n. 5.10.1902, d.5.12.1974)

Anul apariţiei: 1968

Scurtă prezentare: Unii critici afirmă că e de ajuns să citești ”Ce mult te-am iubit” ca să poți spune că l-ai citit pe Zaharia Stancu… Eu sunt de părere că citind acest roman te vei gândi mai în profunzime la două fenomene fundamentale: moartea și viața, deși răspunsuri care să vizeze explicitarea lor precisă nu vei găsi nici citind această carte, dar nici altele. Titlul este vocea care strigă remușcările de la finele ciclului vieții.

Romanul se conturează de fapt pe ideea unei meditații asupra condiției umane, asupra morții. Pornind de la moartea mamei personajului narator, Maria, cele trei sute de pagini nu fac altceva decât să relateze ritualul de înmormântare. O banală înmormântare rurală capătă, în relatarea prozatorului, dure proporții baladești.

Moartea provoacă teamă cumplită nu numai prin înțelesul de sine stătător al fenomenului, cât printr-un altul: uitarea. După înmormântarea răposatei, se pune această problemă, a uitării, problemă care putea fi atât de ușor rezolvată, printr-o fotografie. Jocul de cuvinte folosit, repetarea unor fraze-cheie îți creează convingerea că opera de fapt, a mai fost citită, citită poate de atâtea ori cât ai participat la înmormântări sau priveghiuri, ”mergând încet, ca după mort”.
 
Interesant modul în care este atinsă problema existențialității. Lumea se prăbușește în goluri și nu-și mai poate recupera valorile. Zăricuță, cel care a citit o seamă de cărți, nu știe mai mult decât consătenii săi, cei care nu au citit în viața lor nimic. Fiecare îl întreabă ceva, dar cel întors acasă nu poate să le răspundă; marile întrebări ale vieții rămân inexpugnabile.

Moartea este cea care spulberă totul; omul, în încercarea de a-și șterge câteva din reproșurile aduse de gânduri apăsătoare, își va transpune dorințele în vise; lucru care va fi transpus și în ”Ce mult te-am iubit”. Critica afirmă că ”Ce mult te-am iubit” nici măcar nu este un roman, ci o confesiune dilatată, un ”bocet metafizic ”,  o retrăire cu ochii minții a unei înmormântări și a unei morți care suscită atât mintea, cât și sufletul.

Citat: ”Morților le este totuna dacă sună pentru ei clopotul ori nu sună. Dacă așa și nu altfel stau lucrurile, oare n-ar fi mai potrivit să spunem că pentru vii sună clopotele și nu pentru morți, pentru viii pe care i-a lăsat în urmă mortul, ca să plângă și ca să-l plângă?”, ”De mers și de ajuns la Rai sau la Iad oricine poate merge și poate chiar să ajungă. Dacă o fi pe undeva Raiul... Dacă o fi pe undeva Iadul... Dar de întors... De întors nu s-a mai întors nimeni nici din Rai, nici din Iad. Murind, omul pleacă pe un drum fără întoarcere.”, ”Toți iubim. Toți purtăm în inimile noastre florile iubirii, și mai pe urmă, după ce iubirile au murit, în aceleași inimi purtăm cenușa iubirilor. Cenușa rece a iubirilor moarte...”, ”Mi se pare că noi, oamenii, am născocit anume vorbe numai ca să ne împiedicăm în ele, ca să avem în ce ne împiedica. În drumul nostru către TOTDEAUNA ne împiedicăm de moarte. Poate ne împiedicăm și de viață...”, ”-Mărio, Mărio ... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mărio! ...”, ”Nimeni nu știe unde a fost înainte de a veni pe lume. Poate n-am fost nicăieri.”, ”Viața nu este nimic […] și nici moartea nu este nimic. Și una și alta sunt un fel de vis. Întinzi mâna să prinzi viața. Și n-o prinzi. Întinzi mâna să prinzi visul. Și nu-l prinzi.”

“Nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor!” (cronicarul Miron Costin) (DorohoiNews.ro, Cristina C.)


Autor: DorohoiNews.ro