Întâlnire a preoţilor din prototopopiatele Dorohoi, Darabani şi Săveni condusă de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În deschiderea festivităţilor care marchează Zilele Municipiului Dorohoi la împlinirea a 605 ani de atestare documentară, la Sala Teatrului din Dorohoi, a avut loc şedinţa semestrială a preoţilor din prototopopiatele Dorohoi, Darabani şi Săveni. Constituită ca un seminar, ea vine în continuarea  conferinţelor semestriale preoţeşti de toamnă 2012 din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor, desfăşurate sub egida „Anului omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor“.

Întâlnirea, care a fost condusă de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, i-a avut în prezidiu pe pr. Iulian Negru, consilier al Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, pe pr. ic. stavr. Stelian Ciurciun, protopop al Protoieriei Dorohoi, pe pr. ic. stavr. Constantin Pinzariu, protopop al Protoieriei Darabani, pe pr. ic. stavr. Constantin Macuc, protopop al Protoieriei Săveni  dar şi un invitat special, în persoana preotului ortodox american George Aquaro, misionar şi specialist în tratarea dependenţei din cadrul OCMC.

După cuvântul de deschidere ţinut de IPS Teofan, în care Înalt Preasfinţia Sa a subliniat necesitatea, în contextul actual, a colaborării şi a împărtăşirii experienţei pastorale cu misionari ortodocşi din străinătate, pr. George Aquaro a vorbit despre cumplita boală a dependenţei, dar şi despre tămăduirea ei din perspectiva psihoterapiei ortodoxe.

În prima parte a discursului, părintele a arătat că doar credinţa îl ajută cu adevărat pe omul pătimaş să-şi depăşească boala: „Omul nu se poate cunoaşte pe sine şi nu se poate vindeca dacă nu-l cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Toate problemele încep în momentul când omul este singur, separat de Dumnezeu. De ce spun aceasta? Pentru că Dumnezeu l-a creat pe om nu pentru a fi singur, ci pentru a trăi în comuniune, cu o capacitate infinită de a se bucura. În acest sens, Dumnezeu a sădit în om dorul de El, şi neliniştit este sufletul omului până ce îşi găseşte odihna în Cel ce l-a creat, după cum afirmă Fericitul Augustin. Omul are datoria să fie mai mult decât ceea ce este, să fie în permanenţă într-un urcuş duhovnicesc. De aici tragem concluzia că durerea nu este opusul fericirii, ci din contră, ea ne atenţionează că trebuie să continuăm în urcuşul nostru, că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, anume dumnezei după har“.

În continuare, pr. Aquaro a vorbit despre apariţia adicţiei la om şi despre modul cum ea poate fi vindecată: „Dorinţa a fost sădită de Dumnezeu în om pentru ca acesta să caute cele duhovniceşti. Orientată în mod eronat spre propria persoană a omului, dorinţa devină păcat, apoi patimă. Patima însă nu e decât un simptom al adevăratei probleme, ale cărei rădăcini sunt frica şi lipsa comuniunii reale cu Dumnezeu. Fugind de frică, omul cade în patimă, care îl distruge, făcându-l insensibil. De aceea, o vindecare reală în aceste cazuri nu poate fi făcută decât în Biserică, care oferă mediul în care comunicăm atât cu Dumnezeu, cât şi duhovniceşte, cu aproapele nostru“.

În partea a doua a conferinţei, preoţii prezenţi au pus întrebări invitatului, pr. George Aquaro care a oferit răspunsuri profunde, fiind crescut şi provenind dintr-o altă realitate, punând accent pe exemplul clar oferit de familia ortodoxă, de familia preotului ortodox, de modul de raportare a preotului la realităţile lumii în care trăieşte şi oferirea de răspunsuri şi soluţii la problemele certe ale enoriaşilor. Conştiinţa apartenenţei omului la o comunitate în unitate spirituală,  îl poate ajuta nesperat de mult în rezolvarea problemelor personale. Ferirea de toate substanţele cu efect  de atenuare a simţului realităţii ( psihotrope şi euforice), aprofundarea trăirii creştine şi alegerea căii duhovniceşti a rugăciunii şi  postului - sunt căi de vindecare efectivă a celor cuprinşi de patimi. În plan psihologic se încearcă doar, dar nu se reuşeşte vindecarea deplină. Starea materială foarte bună nu conferă neapărat confortul duhovnicesc, ci dimpotrivă, de multe ori duce către calea pierzării sufletului. Accentul care pe viaţa plină de virtuţi care îl înnobilează  pe om.