De ce nu funcţionează parteneriatul public-privat în România

Dacă ne abţinem să repetăm greşelile noastre şi ale altora, am putea avea chiar mai multe proiecte finalizate în parteneriat public-privat (PPP) în următorii cinci ani.

Contractele de tip PPP sunt complexe, dificile, fără precedent notabil în România şi, tot astfel, contextul investiţional devine mai complex, mai dificil şi mai particular cu fiecare zi. Prin urmare, în cauzalitatea insuccesului PPP în România  concurează numeroşi şi puternici factori inhibitori. Cel mai adesea, se crede că voinţa politică şi  forţa administrativă pot face orice şi, pe rând, proiectele se dezechilibrează economic şi eşuează cu costuri foarte mari – financiare şi, mai ales, de credibilitate.

Parteneriatul public-privat înseamnă, însă, în primul rând, o asociere bazată pe interese comerciale complementare, iar fezabilitatea economică a proiectelor, capacitatea acestora de a primi finanţare privată, presupun structurarea şi calibrarea corectă a proiectului şi a contribuţiilor celor doi parteneri în cadrul cooperării lor. Argumentele de autoritate administrativă în negocieri şi voinţa politică nu pot ţine locul fundamentării economice şi nu pot să asigure coerenţa şi credibilitatea financiară a proiectului. Nu este suficient ca un proiect să fie dorit şi necesar, ci trebuie modelat prin raport cu ceea ce se poate susţine din punct de vedere economic.

Cum trebuie schimbată legea

Legea parteneriatului public-privat a fost adoptată în anul 2010 şi modificată de două ori, dar nimeni nu ştie până astăzi care sunt tipurile de proiecte la care se aplică, întrucât, ca obiect de reglementare, este incertă diferenţa specifică între aceasta şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006. Legea conţine multiple contradicţii, uneori în cadrul aceluiaşi articol, utilizează termeni imprecişi, reglementările sale sunt incomplete, insuficiente şi neintegrate fondului legislativ român. Pe substanţa raporturilor de parteneriat public-privat, legea sugerează că un PPP creează drepturi şi obligaţii diferite de o concesiune, ceea ce o plasează în directă contradicţie cu Constituţia, şi omite să definească contribuţiile partenerului public (autoritatea contractantă) şi reperele de siguranţă pentru finanţatori. Prezenţa acestei legi creează confuzie, absenţa ei nu ar împiedica dezvoltarea unor proiecte în  model de parteneriat public-privat.

Ca demers legislativ util, ar fi îndestulător să se suplimenteze Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 pentru a reglementa drepturile ce  se pot acorda partenerului privat/companiei de proiect asupra bunurilor alocate de către autoritatea contractantă unui proiect de parteneriat public-privat,  contribuţia partenerului public la bancabilitatea şi viabilitatea economică a proiectului, dreptul de intervenţie al băncilor finanţatoare pentru cazul în care partenerul privat eşuează în gestionarea proiectului şi eliminarea obligativităţii ca autoritatea contractantă să fie acţionar în compania de proiect. De asemenea, ar fi util ca legislaţia să faciliteze structurarea unor proiecte de tip PPP-hibrid, care să combine finanţarea privată şi cea europeană.

Sursa: capital.ro