Locotenentul-Colonel Sebastian Cucoş: „17 martie - ziua în care l-am întâlnit pe Dumnezeu!”

17 martie 2008, pentru cei mai mulţi dintre noi, este o simplă dată calendaristică, nu însă şi pentru locotenent-colonelul Sebastian Cucoş din Jandarmeria Română. Deşi are doar 41 de ani, Sebastian Cucoş a trăit cât alţii în zece vieţi. Despre experienţele sale de arme, misiunile internaţionale, pieptul plin de distincţii internaţionale şi naţionale, vorbeşte cu modestie spunând cu glas de bărbat...,,mi-am făcut doar datoria”!

Sebi, aşa cum îi spunem noi, prietenii lui, îşi începe excepţionala poveste de viaţă printr-un oftat, o pauză scurtă prin care transpare emoţia evocării unui episod desprins parcă din filmele de acţiune.

,,Îmi aduc aminte fiecare clipă a acelei zile, era ceaţă, cerul innourat şi mă aflam la Mitroviţa, în regiunea Kosovo, la mii de kilometri distanţă de ţara mea, România.  Aveam 34 de ani şi eram comandantul Detaşamentului de Misiuni Internaţionale al Jandarmeriei Române din Kosovo. Nu eram singur, aveam  lângă mine 90 de jandarmi români cărora le promisesem că se vor întoarce cu bine la familiile şi copiii lor.
Ţin minte şi acum, ca şi cum ar fi fost ieri, ziua de 17 martie, ora 5,17 minute, atunci când ofiţerul de serviciu din bază ne-a alarmat pentru a interveni de urgenţă în apărarea unui important obiectiv – Curtea de Justiţie din Mitroviţa – Kosovo.

Împreună cu cei 90 de jandarmi români din subordine m-am deplasat de urgenţă la obiectivul indicat.
Vreau să vă imaginaţi ce am văzut eu, atunci când am ajuns acolo....10 mii de oameni, intr-o masă foarte eterogenă, printre care oameni în varstă, mame cu copii în braţe, femei şi bărbaţi deopotrivă. Printre aceştia se infiltraseră şi elemente extremiste,care începuseră să tragă în forţele de ordine.

Vâzând atât de mulţi copii, instinctiv gândul meu s-a îndreptat către Timeea, fetiţa mea şi mi-am spus că trebuie să fac orice pentru a-i scoate de acolo în siguranţă pe toţi acei copii şi pe mamelor lor. Lucru pe care l-am şi făcut împreună cu colegii mei. N-a fost deloc uşor, pentru că în tot acest timp, cei infiltraţi printre acei oameni nevinovaţi, au tras către noi. Sub rafalele de AK 74 sau grenade de mână aruncate sălbatic către noi, am reuşit în cele din urmă să-i scoatem din zona periculoasă şi să-i salvăm. Spre finalul acestei operaţiuni dramatice, o grenadă defensivă a explodat la câţiva metri de mine....am căzut în genunchi secerat de suflul exploziei, trei schije imi atinseră genunchiul. Am strâns din dinţi, mi-am strâns rana în pumni, am improvizat un garou şi am continuat cu singurul gând că...trebuie să mă intorc cu toţi oamenii acasă, acest gând mi-a dat putere să conduc operaţiunea până la capat....şi am reuşit. Ne-am îndeplinit misiunea de a proteja civilii şi de a recupera un obiectiv important al misiunii ONU – Curtea de Justiţie de la Mitroviţa.

După terminarea operaţiunii am ajuns la spital, unde mi-au fost acordate ingrijirile de specialitate, pierdusem sânge, acolo doctorul de garda mi-a spus că m-am născut a doua oară, schijele au fost extrase de la mai puţin de un milimetru de un nerv vital. Şi astăzi port încă în genunchiul drept o schija, pe care medicii au considerat că este mai bine să rămână acolo, decât să fie scoasă şi să afecteze puncte vitale. Şi astăzi am puterea de a glumi, deseori îi spun soţiei mele Carla că plumbul ăla din genunchi e talismanul meu. O tachinez desigur, singura mea putere de a ajunge acasă a fost Dumnezeu şi cele două minuni din viaţa mea, Timeea şi Carla.

Mă gândesc că se apropie ziua de 17 martie şi mă bucur, în fiecare an camarazii mei din Kosovo, indiferent unde s-ar afla, în ţară sau în lume, mă sună şi-mi spun...Şefu’, ne-am intors cu toţii acasă!”
Impresionant, nu?! Aceasta este povestea adevărată a unui jandarm român care şi-a făcut doar datoria. Mulţumim domnule locotenent colonel Sebastian Cucoş!

Pe paginile oficiale de facebook ale Jandarmeriei Române, Jandarmeriei Botoşani şi pe Youtube este postat filmul misiunii din Kosovo 2008.