Poveste de Crăciun: Dovada că Moş Crăciun există în realitate!

Bunica mea m-a învăţat totul despre Crăciun. Eram doar un copil. Ţin minte cum am străbătut oraşul pe bicicletă, impacientat, atunci când sora mea cea mare a aruncat bomba: "Nu există Moş Crăciun! Asta e o prostie! Chiar şi fraierii ştiu asta!".

Bunica mea nu era tipul sclifosit de persoană, niciodată nu a fost. Am fugit cât de repede am putut la ea, ştiind că mă pot aştepta de la ea la un răspuns franc, verde în faţă. Ştiam că întotdeauna îmi va spune adevărul, chiar dacă a-l înghiţi ar fi mai dificil decât să îi înghit unul din dropsurile cu scorţişoară căreia ei îi plăceau aşa de mult dar pe care eu le găseam tare greţoase.

Bunica era acasă, pregătise o mâncare care încă era aburindă şi care mirosea dumnezeieşte. Printre îmbucături, i-am spus tot. Ea m-a aşteptat să termin de mâncat.

“Pfff. Nu există Moş Crăciun, auzi”, pufăia ea nervoasă. “Ce ridicol! Să nu crezi asta. Acest zvon circulă de zeci de ani şi pe mine mă umple de furie. Acum pune-ţi haina pe ţine şi hai să mergem.”

“Să mergem?? Unde să mergem, bunico??” am întrebat-o. Practic nici nu îmi terminasem mâncarea.

Locul unde bunica a vrut să mă ducă era de fapt magazinul din cartier, care avea de toate cele trebuincioase unei gospodării, câte un pic din fiecare. În timp ce intrăm în magazin, bunica mi-a dat 50 de lei. Era o avere totuşi în acele zile.

“Ia aceşti bani” zise ea, “şi cumpără ceva pentru cineva care are nevoie de ce cumperi. Eu te voi aştepta afară”. Apoi a ieşit şi a rămas în faţă magazinului.

Aveam doar 8 ani atunci. Mergeam des cu mama la cumpărături dar până atunci nu cumpărasem niciodată ceva de unul singur. Magazinul îmi părea mare şi aglomerat, plin de lume care se înghesuia să îşi facă pe ultima sută de metri cumpărăturile de Crăciun. Câteva clipe am stat acolo, confuz, uitându-mă chiorâş la cei 50 de lei, întrebându-mă ce să cumpăr şi mai ales cui, pentru numele lui Dumnezeu. M-am gândit la toţi oamenii pe care îi cunoşteam: membrii familiei, prietenii mei, vecinii mei, copiii de la şcoală, oamenii cu care mă mai întâlneam la slujba de la biserica.

Tocmai când credeam că i-am epuizat pe toţi, brusc mi-am amintit de Ionuţ. Era tipul de copil cu părul încălcit şi nespălat şi uneori cu respiraţie urat mirositoare. Era cu mine în clasa a două, în banca a treia de la geam. Ionuţ nu avea o haina mai groasă. Ştiu asta pentru că în pauze el nu ieşea afară iarnă. Mama lui mereu trimitea câte un bilet învăţătoarei să îi spună că e răcit şi tuşeşte şi să nu îl lase afară dar toţi copii ştiau că Ionuţ nu avea răceală, el nu avea o haina mai groasă.

Mi-am privit cei 50 de lei cu un entuziasm care creştea pe măsură ce clipele treceau. Îi voi cumpără lui Ionuţ o haina. M-am oprit la un hanorac mai grosuţ care era şi flausat pe dedesubt şi care avea şi glugă. M-am dus la casă, punând hanoracul şi banii în faţă doamnei casiere, fără să mai verific cât costă, convins fiind că pot cumpără orice din acel magazin cu 50 de lei.

Ea s-a uitat la haina, la bani şi la mine.

„Este un cadou de Crăciun pentru cineva?” m-a întrebat cu blândeţe. “Da”, am replicat timid. “Este … pentru Ionuţ. Este un băieţel din clasa mea şi el nu are o haina mai groasă că să iasă cu noi afară la aer în recreaţie.”.

Doamna a zâmbit la mine. Nu mi-a dat rest, în schimb a pus hanoracul într-o pungă frumoasă şi mi-a urat Crăciun fericit. Ulterior aveam să aflu că acel hanorac costă mai mult decât cei 50 de lei ai mei.

În acea seară, bunica m-a ajutat să împachetez hanoracul în hârtie frumoasă cu model de Crăciun şi să îi pun o fundiţă şi am scris pe el “Pentru Ionuţ, de la Moş Crăciun”…. Bunica mi-a spus că lui Moş Crăciun întotdeauna îi plăcea discreţia.

Apoi am mers împreună până în dreptul casei lui Ionuţ, explicându-mi că de acum eu sunt şi voi fi oficial întotdeauna unul din ajutoarele lui Moş Crăciun. Ne-am furişat împreună prin tufele din faţă porţii casei lui Ionuţ.

Deodată, bunica m-a împins de la spate: “E în regulă, Moş Crăciun”, mi-a şoptit, “du-te acum!”.

Am tras adânc aer în piept, am ţâşnit spre uşa casei, am aruncat cadoul lângă scară, am sunat de 2 ori la uşa şi am fugit cât m-au ţinut picioarele spre tufe şi spre bunica înapoi. Am aşteptat emoţionaţi împreună, ţinându-ne răsuflarea, în întuneric, în spatele unei tufe, că să se deschidă poartă. În final s-a deschis şi era chiar Ionuţ. S-a uitat în jos, s-a uitat în jur, şi-a ridicat cadoul, l-a luat înăuntru şi a închis uşa.

Patruzeci de ani de viaţă nu au şters sau diminuat entuziasmul acelor clipe pe care le-am trăit, tremurând de frig şi de emoţie, lângă bunica mea, în tufele de lângă casă colegului Ionuţ.

În acea noapte am realizat faptul că toate aceste zvonuri cum că nu ar există Moş Crăciun sunt, aşa cum spunea şi bunica mea dragă: ri-di-co-le!!

Moş Craciun trăieşte şi este bine, sănătos … şi ştiţi ceva? Cu toţii suntem ucenici şi ajutoare în echipa lui! Sursa: sfatulparintilor.ro