Persoanele cu dizabilități din țara lui „Nu se poate”

Vremurile sunt grele... Haosul guvernează... Oamenii și drepturile lor au încetat să existe. Condițiile de trai, boala sau vârsta înaintată îi răpun treptat.

În urma deceselor părinților rămân ai nimănui adulții cu dizabilități. Ei nu știu că au drepturi, iar dacă ar ști – toți cei din jur le-ar spune ferm că: NU SE POATE! Iar ei, n-au curajul și nici puterea de a gândi altfel.

În țara lui „NU SE POATE” trăiesc și eu, încercând să găsesc motivele potrivniciei: indiferență, neglijență, ignoranță, lene, nepăsare, neștiință? Toate la un loc? Caut încă un răspuns...

Caut răspuns, dar nu pentru mine – deși am și eu o dizabilitate. Încerc să deslușesc de ce unui tânăr frumos, sobru și credincios, diagnosticat de când avea 11 luni cu diagnosticul SECHELE ENCEFALOPATIE CRONICĂ INFANTILĂ i se pune la îndoială proveniența bolii ca fiind dobândită în copilărie și... TREBUIE SĂ ADUCĂ „DOVEZI” solicitate de casa de pensii, pentru a beneficia de DREPTUL LA PENSIE DE URMAȘ.

Cea mai puternică dovadă o descoperim nespus de simplu – în denumirea clară a diagnosticului amintit mai sus, precizat în ultimul grad de handicap primit la 20 de ani, orice DEX traducând termenul „cronic” = „care are o evoluție lentă, care are un caracter de durată”, iar cuvântul „infantil” = „care este specific copiilor”.

După cum observați, încerc să țin sub anonimat numele persoanei pentru care militez, respectându-i dorința. O voi prezenta ca fiind un cetățean român, pe care NIMENI nu l-a școlarizat, NIMENI nu i-a recomandat niciodată un tratament medical pentru diagnosticul avut și NIMENI nu a păstrat în arhive Certificatele de Grad de Handicap, eliberate și înregistrate anual între anii 1993 – 1995 de DAS Dorohoi și DAS Botoșani. În țara lui „NU SE POATE”, caut răspuns...

Mihaela Mihăescu / Asociația IHTIS